Lumina

Viermele luminii roade, roade talpa lumii,
întuneric, umbre hămesit deşiră.
Atârnă pretutindeni imense zdrenţe negre,
încât pare că moartea ne flutură sardonic steaguri
de hău şi nefiinţă.
Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
singuri, înspăimântor de singuri,
cu obscură teamă-n suflet,
strigătul nostru de disperare este strigătul mut al lui Munch.
Strecurându-ne printre înşelătoarele goluri ale existenţei
- oglinzi deformatoare, multiplicate la infinit,
lacrima ne pare ocean amar
ce ne sufocă, ne înghite.

Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
ca o mască
insinuată profund în firea noastră,
orbecăim prin somnul lumii,
şi nu vedem cum,
din crisalida de lumină
hrănită cu-ntuneric,
cresc aripi
ce înalţă arca noastră eşuată
spre Dumnezeu.

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!