Telefon îmbătrânind

Trec anii şi se numără ca banii
Şi viaţa mă aşază pe rugul ei cărunt,
Bunica nu-mi mai spune nani-nani,
Mă-nfrigurează fiecare amănunt.

Şi cel ce-am fost şi cel ce sunt se ceartă,
Dar vai şi-acest război e-atât de monoton,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Se adaugă mai fiecare oră
Şi telefonul sună distant şi suveran
Şi parcă şi el însuşi mă imploră
Să nu-l tot schimb adăugând un an.

Acum, când crucea anilor e spartă
Şi omul de zăpadă, ce sunt, îşi ia palton,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Răsună-n mine toate ca-ntr-o sală
În care mormăie strigoiul unui urs
Şi creşte din greşeală în greşeală
Pedepsitorul căilor ce le-am parcurs.

Şi dacă moartea mea nu mai e moartă
E că eu însumi mi-am ajuns un zvon,
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

Ceva, aici, produce cărunteţe,
O fabrică de calcar la mine-n oase văd
Şi vine albul ei să mă înveţe
Cum să surâd aliniindu-mă-n prăpăd.

Cu fiecare an ce nu mă iartă,
Ca într-o adunare făcută monoton
Mi-mbătrâneşte numărul la poartă,
Mi-mbătrâneşte numărul de telefon.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rezervaţia de zimbrii
Adăugat de Ion Bogdan
Votează! | Copiază!