În zidul meu de Ană

Când a venit, aşa, ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea fără de ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Purta în păru-i albe flori marine,
adâncuri de oceane pe retine,
cald susur de izvor în răsuflare
şi-n pas molatic... dulce cadenţare.

Stăteam închisă-n putredul meu trunchi
ca sufletul să-mi cadă în genunchi
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un acord de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână,
şi-o imploram cu lacrimi să rămână.

-Nu pot să stau, însă, te rog, învaţă
să trăieşti clipa cât o-ntreagă viaţă
şi-ai să-nţelegi, sub timpul tăvălug,
iubirea-i ca o ardere pe rug,
iar restul doar o lungă aşteptare
în care orice vis spre ziuă moare.

Şi-n timp ce firul magic mi-l scurta
de mine tot mai mult se-ndepărta
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de... Ană-ncătuşată.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de EliGlodean
Votează! | Copiază!