Fiere amară şi miere la borcan

Ti-aş ierta sufletul,
Amărăciune
Ce ai suferit într-un chin
Strângând dinţii
Şi pumnii
Tăind cu elan în carne vie.

Mut aş fi
În faţa trăirii fără de păcat.
Dar împungi aerul cu degetul,
Amărăciune
Şi îl faci greu de respirat
Cu metehnele lumii.

Mi-am chinuit prezentul
Şi de steatoză
Încă nu am crăpat
Şi nici de tensiune
Nervii nu au cedat
Când bani mi-a cerut
Nu i-am dat.

M-am aplecat să sărut
Mâna oricărui cerşetor
Ce a trăit slugarnic
Între ziduri de marmură
Si oglinzi lucitoare
Până când am uitat.

Am înţeles atât de târziu
Că moartea e doar o sperietoare
Şi am închis-o cu şapte lacăte
Iar cheile le-am aruncat
Într-o tufă deasă
La o răscruce de drumuri.

Am uitat că m-a pizmuit
Când mătănii făceam
La un altar însemnat
Dar atunci nu m-a mai durut
Moartea si nici un blestem
Al singurătăţii ce am primit.

Am oftat mult
Dar am primit libertatea
De a privi în ochi
Învăluită în sclipirea minţii
Si nu m-am mai temut
De neiertatea şi blestemul oamenilor.

Fierea amară s-a prefăcut
În lapte şi miere
Şi ca un nou născut m-am infruptat
Şi alţi zori de zi am trăit
Chiar dacă aveam pingele rupte
Şi dinţii ruinaţi de atât strâns.

Capul nu l-am mai plecat
Până la apusul sclipirilor cu fard
Ce gândeam nespus că sunt de neajuns
Pentru că nu eram de-ajuns
Când pe pământ trăiam ca un înger
Imortal şi imun printre oameni cu duh.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!