Ochiul din Lună
S-a rușinat de atâta indecență
acoperindu-se cu nori,
transfigurată
privea spre pământ
înmărmurită
și nu putea înțelege transformarea,
întoarcerea omului
la primul impuls animalic
pierzâdu-și reperele cerești!
Ne călărim pe stradă de față cu mama,
cu sora,
fără rușine,
cu mintea ștearsă mai punem o... în gură,
pe buze,
să fie iubirea dată pe spate,
ajustată cu vânjoșii bicepși de taur viril!
Ce nerușinare se afișează în vreme,
în timpul acesta orfan de Dumnezeu,
de lacrima mamei pândită de cuțitul fiului
pentru un bănuț prizat la colț de stradă!
Se uită pieziș dintre stele
și se acoperă cu amintirea romantică
a tinereții generațiilor trecute,
și râde și plânge,
și plânge
și parcă se roagă să mai vadă
o gură tremurândă,
sfioasă,
să dăruiască sărutul,
primul sărut
de fecioară mângâiată de cer!
poezie de Alexandru Berceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.