Călătoria

Lacrimi fierbinţi îi curg pe-obraji aprinsi de-atatea patimi,
Genunchii-i stau stoici pe gresia rece ca inima-i pustie,
Buze de foc cheama arzande-n ea Divinul tainic
Si ochii-i ard, rugand chipul din inima si minte aievea sa ii vie.
Se roaga si tot roaga, sperand ca ruga o minune sa-mplineasca,
Sa aiba-n brate idealul si cu dor greu sa il iubeasca.

Trecu un ceas si-apoi mai multe, ea impietrita-nalta rugi frenetic,
In care isi evoca vreri arzande, sperand ca in sfarsit sa fie
Real si viu tot ce iubire-n inima-i sadeste, sa-i fie asa macar vremelnic.
Deodata, tumultul se-ndura in fine sa paleasca
Si-a trupului putere incepu s-o paraseasca.

Se vede pravalita pe-a caminului ei gresie, eliberata in sfarsit de patimi.
De trup se tot indeparteaza, descatusata din robie,
Si urca incontinuu, simtindu-se usoara, sufletu-i fiind acum oceanul cel mai pasnic.
Lasandu-se atat de lin purtata tot mai sus, ca intr-o vie reverie,
Vedea caminul, apoi orasul, cu lumea-i agitata si pe alocuri chiar frumoasa
Si mai apoi privi de sus aproape-ntreaga creatie pamanteasca.

De-odata se simti lin mangaiata de o caldura blanda asa cum nu a mai trait,
Si-o scara lata ii aparu pe data-n cale, sculptata parca in lumina aurie.
Urcand pe-aceasta, se simti chemata fara vorbe l-al ei capat, ca multi alti oameni cu suflet dezrobit
Si pasii ii ajunsera apoi in nori pictati ca florile de piersic, scaldati in valuri de lumina, izvor de feerie.
Vazu atatia oameni fericiti, a caror vorba lesne-i fu s-o inteleaga,
Cand ei parca perpetuu isi vorbeau, in limba lor nepamanteasca.

Pasii o tot purtara departe-n lumea cea de vis,
descoperind cu sufletul uimit,
Cum pacea-i peste tot si-n toate, sadind atata bucurie.
Mergand avand pe-o parte o mare faurita din lumina-n asfintit,
Aude cum o soapta calda la ureche numele-i adie.
Se intoarce si il vede, pe cel ce inima-i de muritoare ardea de dor ca sa-l cunoasca
Si simte cum fiori teribili de lumina sufletu-ncep sa-i rascoleasca.

Il vede cum de ea s-apropie, cu pasi usori si siguri, eliberat de tot ce-n fosta viata amarnic l-a cuprins,
Privind-o bland cu ochi de stele ce-n menghini inima i-au prins-o pe vecie,
Zambindu-i cum o fac martirii eliberati din cazne grele, cu buze ce in ea dor greu au tot aprins
Si iata-l langa ea, atat de-aproape de-a ei inima-mbatata cu uimire si noian de bucurie.
De umeri o apuca, tandru pe frunte o saruta, si-n brate o strange usor, atatea vise sa-mplineasca.
Cand trupu-i de lumina, lipit de trupul ei ea il simti, o mare de emotii-ncepu s-o cotropeasca.

Si s-au plimbat, au povestit si s-au iubit mult timp asa cum lumea luminata le-a ingaduit.
Iubire ce-n tezaur de lumina imbraca suflete, urcandu-le mai sus in a Raiului imparatie.
Tot timpul cat a stat acolo, ce-n lumea pamanteasca-n minute ar incapea, nicicand ea nu a banuit
Ca totul se va ispravi asa, precum un vis frumos curmat prea aspru dimineata la trezire.
In bratele lui cum sedea pe malul marii de-asfintit, aproape adormita, privind o ceata ingereasca,
O voce cum nicicand n-a auzit, tunet nascut din nepatrunsul infinit, bland si usor a poposit ca ei sa ii vorbeasca.

Si i-a vorbit mult timp, dar i-a si aratat ca-n film cum este viata alor ei acolo pe Pamant,
Ca zi de zi si-n fiecare noapte plang si rugi grele inalta fara de pregete,
Cand doctorii le spun ca sanse mici mai sunt
S-o intoarca-n viata pe-a lor fata, cu voci-necate in regrete.
Ea din locu-i luminat priveste totul si-i pare asa straina lumea pamanteasca,
Ne-avand de gand sa se intoarca, iubirea ce-o inalta nicicand nu vrea s-o paraseasca.

Dar Vocea-i spune si arata ca-n lumea cea de jos atat de multe-n trupul de tarana mai are de facut,
Ca nu e timpul inca sa-nchida ochii pe vecie.
Si c-al ei vis e pe sfarsite, ca rodul rugii ei aprinse a fost sa simta-al idealului sarut,
Sa stie ce-o asteapta, el si o lume din lumina dreapta faurita, izvor de bucurie.
Suvenir mereu sa aiba, trairea-i cea nepamanteasca,
Si brat de fier sa-i fie pentru lupta cu ai sai demoni, sa iasa victorioasa.

Dar ea nu vrea, nu mai concepe o viata far-al ei iubit.
Cum sa renunte brusc, dupa atata Rai, la o asemenea iubire?
Lacrimi amare de lumina chipul acuma ii scaldau, chip ce pan la vestea plecarii ei zambea atat de linistit.
El tandru o curprinde si lacrimile-i lin le sterge, lasand in loc saruturi calde, ei sa-i ramana amintire,
Sa-i fie scut si alinare in viata rece, pamanteasca,
Atunci cand inima o va purta la a lor dragoste mareata, nefireasca.

Ea-l strange tare-n brate tremurande, sperand sa-l afle cu ea contopit,
Nimic si nimeni sa-i desparta, sa fie una pe vecie in lumea lor de feerie.
Si il saruta lung, ca sa-si intipareasca buzele ce cu aprinse lacrimi in rugi tot le-a cersit,
Sperand sa-mpiedice cumva returul ei in lumea nemiloasa.
Iar el, cu plumb de lacrimi-n al sau suflet, isi ia un bun ramas, lasandu-si fericirea in vechea-i viata sa renasca.

Dar ea il striga si vrea ca mana sa ii prinda, insa vointa-i e invinsa de ceva mult prea puternic.
Din lumea de lumina trebui-va sa se-ntoarca al ei suflet imbatat de-asa iubire.
Incepe fara voie sa coboare si vede iar Pamantul, fredonand perpetuu al sau imn vibrant si cuantic.
Coboara tot mai mult si atinge nori ce-i amintesc amarnic de-o lume plamadita-n nemurire,
Apoi patrunde prin tavan intr-un banal spital si iat-o, cazand in trup cu-n mic cutremur ce-o scoala-n a ei lume pamanteasca.
Deschide ochii sub povara unui somn ca de un veac si vede-ai mamei sale ochi uimiti, in lacrimi gata sa-izbucneasca.

E iarăşi pe Pământ, de-a sa materie grea simtindu-se invadata iar, navalnic,
Ca o furtuna rascolind in ea acut cioburi de Rai pierdute-n amintire.
Dar brusc, peste trairile-i pustii se-asterne ca stindard un chip iubit, atat de viu, atat de falnic,
Sa-l poarte-n a sa noua viata ca un sprijinitor al crucii, izvor de fericire.
Gandul acesta-l simte precum o ancora ce vesnic va s-o intareasca,
Si ii zambeste vietii ce in ea reincepe, rugand-o sa-i dea multe cazne, prin ele lumea de lumina in veci s-o dobandeasca.

poezie de Raluca Ghiorghiscan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!