Scânteia vieţii

Sunt doar un mugur iar tu eşti copacul,
În care cresc hrănit de seva ta,
Îmi eşti, atunci când simt că sufăr, leacul
Ce-mi dă dorinţa de a exista

De unde poţi, de unde ai putere,
Să-mi saturi existenţa efemeră?
Când tu eşti, poate, numai o durere
Ce mie bucurie îmi transferă

Atâta mângâiere, bunătate,
Izvorul nesecat al omenirii,
Ce picătura vieţii ne-o împarte,
Precum şi darul dulce al grăirii

Eu fără tine n-aş fi scris vreodată,
Cuvintele-astea ar fi fost tăcere,
Aş bâlbâi vreo rimă înnodată
Ce s-ar topi în aer şi ar piere

Îmi eşti culoarea ce-o pictez cu versuri
Pe şevaletul strofei în amurguri,
Ascunde-mă în tine-n universuri,
Ca să aprind din poezie ruguri

Te caut înăuntru şi mi-e teamă
Să nu mă uiţi, să nu te pierd femeie,
Trezeşte-mă, cu un sărut pe geană,
Învie-mă în suflet cu-o scânteie

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!