De vorbă cu moartea

Era într-o noapte înstelată,
Stăteam pe-o bancă în cimitir.
O doamnă, în negru îmbracată,
Mă întreabă de ce oare eu mă mir.

Mă uit la ea, o studiez si o privesc,
Ca dintr-un vis, odată mă trezesc.
Şi nu-i răspund, dar mă gândesc,
De ce eu oare trebuie să-i vorbesc?

Şi grabnic, gândul meu îmi zboară
La moartea ce mă caută iară.
Şi-mi zic în gând, cu vocea tremurată,
O! cât de frumoasă eşti tu doamnă îmbrăcată.

Se uită lung la mine, acum şi tace,
De parcă ar vrea, în grabă, să mă înhaţe.
Cu măna întinsă spre mine tremurând,
M-ar vrea acolo, lângă ea, în mormânt.

O! moarte cât de neagră şi urâtă eşti,
De ce la tine atât de tânăr mă doreşti?
Te rog, fă-ţi milă şi mă lasă să trăiesc,
Şi vino să mă iei atunci când eu îmbătrânesc.

La tine în fiecare zi tu iei
Bărbaţi, bătrâni, copii şi chiar femei.
Dar de odată zorii zilei se ivesc,
Din visul negru şi urât eu mă trezesc.

poezie de Dorel Marin (17 iulie 2018)
Adăugat de dodorel62
Votează! | Copiază!