Revedeam

Revedeam aceeaşi emoţie
Cu care adormisem
În mădularele&matricele cuiva
Ştiam că nu face parte din mine
Şi ca aş putea pleca
Să-mi revăd familia
Dar aveam o alta
Fiecare pădure de oameni
Ce creştea pe spatele meu
Nu vedea decât lumina lunii noastre
Doar seara
Şi apoi era smulsa
Fiindcă nu era estetic sa ai o familie
Fiindcă undeva, copiii tăi mor,
Zilnic
Stelele ce se prăbuşesc, cu nicio dorinţă,
Sunt copiii tăi
Ce cerşesc în genele ei
Hai să lăsăm perdeaua
Să-şi lase pantofii pe marginea patului
Să facă acel pact
Sau despre fericirea de a nu ne întâlni
Copiii
Ci adolescenţii crispati, ce schimbă lumea
Ameţim, ca un balaur vopsit de un melc
Ne naştem în chimia lutului de pe "copilul" ei
Şi totuşi o ţin în mine şi o iubesc şi
Când o arăt cuiva, rămânem perplexe amândouă
Şi ne incomodăm parcă
Pentru că eu sunt ea
Şi nu putem trăi în lumea ei.

poezie de Nicoleta Florescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!