Te aştept pe Cetăţuie

Privesc de sus, privesc din Cetăţuie,
mă uit de ani, de zeci de ani, mai mult de-o mie.
Nu sunt pe plută, n-am mestecat tămâie,
simt de-s ciupit şi nu revin din glie.
O glumă? Nu. Să zicem truc, sau fantezie.
Pun ochelarii timpului deasupra pe retină
şi privesc, să zic aşa ca doi ciclopi,
cumva ciudat, prin ambii ochi.
Lentilele sun fumurii, din zorii timpului născute.
Lunetă imi e stânga şi străbate
urbea de la vest la est, scanând
trecutul prin prezent, aşa cum va să vie,
în panorama ce ne-a pus, natura-n reverie.
Iar în fundal se toarce încet, neauzită,
povestea locului văzut în lunga-mi defilare,
ca o idilă în debut, fidelă-n depărtare.
Cum e normal cea dreaptă o urmează,
un microscop retrovizor ce se cuplează
la turma de dentrite, furnici scormonitoare
în zonele de ştiinţă a scoarţei cerebrale.
Găsesc cioburi, frânturi din bătălii,
zidul cetăţii, turnuri, clădiri şi oseminte.
Blazoane, inscripţii, cărţi vechi şi pomeniri,
statui, portrete, gravuri, fotografii.
(Arhivă a timpului păstrată, în slovele dintre etnii.)
Toate se-nvârt, trecut, prezent,
se leagă-n conexiuni, de stânga comandate,
ca să formeze în sincron, poveşti adevărate.
Ce zbuciumat trecut, şi nobil, şi plăcut,
cetatea ne arată!
Semeţe catedrale şi nobile palate
stau încă drepte, îndeamnă la respect
chiar de trăieşti de-o viaţă în largul lor context.
Cărările cetăţii continuu s-au lungit
iar zidul de apărare prin case pripăşit,
a dispărut în burgul ce iute a-nflorit.
Când noul vrea să înalţe pe vechiul cucerit,
începe să vorbească trecutul amuţit.
Apar coloane, sarcofage, fundaţii învechite,
culuare subterane sau drumuri pietruite.
Toate vorbesc când ştii să le citeşti,
căci trunchiul milenar inele a dobândit,
din mii de generaţii ce l-au slujit fidel,
cu gândul să transmită, un Cluj, oraş model.
Modern e azi, trecutul îl obligă,
iar codul de mândrie, nescris abecedar,
vegheză cu sfinţenie, să fie neîntinat
să-şi apere emblema, oraş civilizat.
Dar, mi-am pierdut lentila, cea stângă,
era mai fumurie, în scrum s-a transformat.
O poartă vântul, liber în depărtate zări,
poţi prinde un atom, ca-ntregul să clădeşti,
te aştept pe Cetăţuie, cuibul atâtor poveşti.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!