Într-o zi voi urca într-un tren...

într-o zi voi urca într-un tren...
cu raniţa mea cea grea în spinare
plină cu tot ce-am adunat de pe drum...
şi-n liniştea vagonului voi deşerta
toate amintirile mele de-a valma

le voi lua pe rînd şi le voi şterge de praf
cum iconarul şi-aşază icoanele la margini de drum
şi ele vor lumina şi vibra la fel ca atunci
clipe oprite în chenare de lemn afumat...

va străluci în soarele unei amiezi de demult
cîmpul cu iarba înaltă şi florile multicolore
tata încordat şi gol pînă la brîu şi coasa
şuierînd ca un şarpe de casă prin iarbă...
bunicul ghemuit pe prispa joasă de lut
cu pipa alene fumegînd în colţul gurii
şi păunul cu trupul lui arcuit pe şura cea veche
cu ţipătul tragic ca o chemare de moarte...

îmi voi rezema capul greu în palmele umede
şi voi adormi în ţăcănitul ritmic al roţilor de tren
tot mai înfundat şi mai îndepărtat... şi în şuieratul
tot mai răguşit şi mai stins al locomotivei...
şi voi visa cîmpii elizee cu iarbă şi flori multicolore
şi pe tata zîmbind ca de-o mult aşteptată regăsire...

într-o zi voi urca într-un tren....

poezie de Grig Salvan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!