De picoteală
Îmi spuneai că e frig dacă deschizi fereastra înainte de ora doisprezece,
râdeai,
mă luai în răspăr, ești un vrăjitor, așa e, doar tu ai baghetele magice aurite și mâna de doisprezece tăciuni
ora aceea, doisprezece,
prefaci teama în cupa aceea de vin pe care n-o înțelegeam niciodată,
în Levant strugurii se coc mai repede decât aici,
așa cum se coace floarea de vișin primăvara și se face la urmă acrișoară apoi parfum,
cu frunzele vii de așezat într-o carte proaspăt tipărită, prostia rămâne necumpărată de nimeni,
nu se cumpără nu se vinde,
în și din prostie, doar cărțile singuraticilor răzbat...
sfârâiau pe undeva melcii, ar fi cerut să se iște, să se împrimăvăreze odată ierburile și animalele
către Levant, se mănâncă de vie carnea și în sânge multă carne de oaie și miel qui prodest
oile și mieii se taie vinerea
iar în ol pregătesc coca pentru plăcinte cu ierburi străbătute încă de seve
qui prodest
nu mai vrem legături
e felul lor de a se lega de ierburile care cresc pe lângă pietrele altfel prea văduve
și de animalele singuratice, de turmele care încă le rămân.
Îmi aduc aminte, nedospirea copilăriei
mi-e dor să merg înspre sat unde ulițele au miros de văcar
ca printre păsările dumnezeiești, ulițele miroseau a cireadă
mai demult și pe-aici, da,
ca în levantinele șanțuri cu păsări, pentru că dumnezeu are aripi și se mai preumblă pe uliți
dacă chiar există, mai împingem spre El, turmele, viața și ierburile.
Pe aici,
plăcintele coapte aveau gust de tămâie amestecată cu pâine,
în cuptiorul prea ars, prindeau gustul de sat.
Era frig înainte de doisprezece
deși
fereastra rămăsese închisă, probabil multă zăpadă pe locul unde te întindeai tu,
sub fereastră ori lângă,
ai urmărit lumina îndelung, te hlizeai, oare ce femeie era înăuntru?
niciodată nu sting lampa,
e destul uloi și
petrol, adormiseși strângând din sprâncene,
erai prea obosit.
poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.