Strigătul în limbajul aştrilor

Sunt lut
în clipa tainicei regăsiri
mă reconstruiesc în ploaia de stele
retrăiesc zborul din vâltoarea viselor
zorii devorează întunericul
răsăritul ia forma vieţii

cioburi de dor tatuează zbuciumul inimii
sângerează la porţile dorinţelor
o fărâmă dintr-un nimic cu chip de ecou
se risipeşte peste umbre şi tăceri
încetineşte fuga din nesomn

cuprind cu braţele chemarea cerului
fac timpul şi spaţiul să devină reale
strig în limbajul aştrilor

în freamătul cerului desluşesc o armură
închide timpul ce urzeşte spaţiile sufletului
spre adăpostire
să nu apună prea timpuriu
într-o tăcere neterminată.

poezie de Maria Călinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!