Nu mi-e frică!

Vestea-aceasta demult ne tot bate la porţi,
Care pline cu stele le răstoarnă din nopţi,
Ne înhamă la plugul visării mâini de năluci
Şi la moara iubirii, des, ne macină fulgi.

Vestea-acesta zăcută se trezeşte cu zorii,
Răguşită, îşi ţipă-n ochii mei, reci, fiorii,
Evadez într-un vers despre predestinare,
Poate trece grăbită la o poartă în floare.

Dar mă prinde nebuna parcă-aş fi vinovată
Şi-mi îngheaţă auzul vocea ei tulburată,
Că e omul o umbră ce se trece zâmbind
Şi e viaţa o roată, ce-nvecheşte vuind.

Să dezmint efemerul, îmi pun versul cunună,
Umplu ochiul cu soare, deschid suflet de mumă,
Nu ştiu mâine ce-o fi cu o palidă umbră pe roată,
Cât mai vreau să iubesc, viaţa e minunată!

Hai, iubite, alung-o şi apasă zăvorul,
Nu mi-e frică, dar vestea ne răceşte, de vise, izvorul...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!