Mă-ntunec, Doamne
Mă-ntunec, Doamne, iar mă-ntunec,
de atâtea ploi și vânt
nici umbre nu mai sunt, nici bucurie,
rostogoliri dușmane de ape peste case,
dar nu vreau să mă înec
ci să trăiesc în lume pe pământ
fără de teama plumburie
ce mi-a intrat în carne și în oase,
de încep de-acum s-alunec.
Lasă-mă să-mi revin, să cred în tine
cu tot ce am în mine mai de preț,
știu că mă pot risipi ori pierde
în repetatele încercări
pe care nu le știe nimeni când mai vin,
dar poate și aici e loc de bine,
iar din îndemnul tău măreț
voi construi o altă casă verde
de se vor naște blânde vindecări
și iar va curge-n mine har divin.
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.