Între două lumi

Închid ochii şi mintea mă poartă
spre un punct fixat
din inexistenţa
ce pare veşnicie,
încet-încet înăuntru meu
se instalează vidul
şi mă eliberez de mine,
empatia îmi topeşte formele
şi mă însufleţeşte în altceva.
Mă găsesc între două lumi diferite
închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînţeleasă.
Sferele se atrag sau se resping
în funcţie de o putere
aflată în afara sistemului de referinţă.
Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârşirea,
precunoaşterea, clarviziunea.
Mă întreb unde sunt eu,
punct de tangenţă, material,
variabil şi mobil,
între naşterea şi moartea mea.
În mişcarea mea difuză
deformez doar liniştea,
de-ale cărei margini mă lovesc,
şi pătrund în lume
ca o aproximare a spaţiului
într-o roată învârtită
la nesfârşit.
Uneori stau în verticalitate
la capătul unei prăpăstii,
extremele mă închid
ca două eternităţi,
şi o putere harismatică
îmi dă un punct de sprijin
în zenit,
aud căderea unei clipe în alta,
simt cum timpul creşte
şi tot mai mult de mine mă separ.
Noaptea aud urlete de lupi
împrejurul casei mele,
dimineaţa le caut urmele,
care nu sunt - amintirile,
strânse în haită,
încearcă să mă sfâşie.
Disimulată în candoare,
persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic
şi progresez
ducând atavice poveri.
Derivând pe căi obscure,
în cadenţa gândurilor,
simt cum spaţiul fuge
şi mă lasă fără urme,
simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi şi timpul se multiplică
la infinit.
Cerul se lasă pe cumpăna fântânii
dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă
anilor netrăiţi.
În profilul de lumină,
un nevăzut arcuş atinge forţe
divizate-n aripi,
albul umple relieful -
profanare de splendori
răsucite-n amintire.
Între naştere şi moarte
este un rest,
ca o ultimă ramură
între cer şi pământ,
între progres şi declin
există totdeauna un drum,
ce se cheamă
înţelepciunea de sine.

poezie de Doina Drăguţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!