De mână cu Icar
Zburam mai sus de ceruri, prin haosul macabru,
Trecut-am de regatul clepsidrelor, nomad,
Aud neobosite grăunțele cum cad,
Deasupra se anină al vieții candelabru.
Vâslesc prin bolta goală, cu-acel străin nesaț,
Ce te împinge-n locul văzut întâia oară,
Prind lacrimi să îmi curgă din aripa de ceară,
Plutind spre candelabrul cu sorii prinși pe braț.
Îmi amintesc Icarul ce-n hău s-a prăbușit,
Și-mi caut drumu-n slavă, de care m-am pierdut,
Săgeți incendescente, dogoarea și-o ascut,
Clepsidrele-s în urmă și plâng necontenit.
Planetele se-nsiră ca lanțuri de mărgele,
Mă cheamă depărtarea cu mantia-i albastră
În care-si are cuibul o pasăre măiastră,
Ce zboară fantomatic în vidul dintre stele.
Mă cheamă infinitul în globu-i de cleștar,
Dar mai aștept o umbră, ce-n urmă a rămas
Si poate un miracol, s-apară un Pegas...
Plecat-am mai departe, de mână cu Icar!
poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre viață
- poezii despre stele
- poezii despre păsări
- poezii despre prăpăstii
- poezii despre plâns
- poezii despre planete
- poezii despre monarhie
- poezii despre infinit
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.