Cântecul frunzei

În lumea sufletului meu, frunza-i vioară,
măceşul naşte floarea mai moale ca satinul,
spre mine raza lunii alunecă în seară,
cu un miros ce-adoarme din floare, dulce, crinul.

Îşi cântă anotimpul, pe-arcuş se înfăşoară,
nervura-i de-aramă miroase ca mălinul,
că ruginiul toamnei e foşnetul din seară,
ce-n sunetul tăcerii îşi regăseşte chinul.

De sus văzută frunza, în universul meu,
e un desen perfect, fără cusur în forme,
arcuşul de vioară e însuşi Dumnezeu,

ce cântă simfonii în toamnă să transforme,
sufletul viu al frunzei ce-n veşnic apogeu,
răsare primăvara cu alte şi-alte forme.

sonet de Sorina Hăloiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!