Igrasie
Câteodată caii mei din smarald lucind pereții
de poftesc sa pască liberi într-un lan de levănțică,
trec în zbor peste izlazul unde mov domnesc scaieții
înspre vremea de-altădată de pe când eram eu mică.
Și-i găsesc supuși în șiruri și în lanțuri înhămați,
așteptând toți feți frumoșii ce fugit-au din poveste,
i-nvârtesc pocnind din bice clovni bătrâni și scămoșați,
în decor crăpat de ipsos zugrăvit cu roșu peste.
Cum i-aș dezrobi din lanțuri și-n poveste tropotind
i-aș mâna cu binișorul înapoi cu-ndemn și semne,
noaptea le-ar uda copita cu un abur de argint,
însă, vezi, nu se mai poate, io-s pământ iar ei sunt lemne.
poezie de Steluța Crăciun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre roșu
- poezii despre noapte
- poezii despre mâini
- poezii despre libertate
- poezii despre lemn
- poezii despre frumusețe
- poezii despre cai
- poezii despre bătrânețe
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.