Creta

Sunt insule pe care doar artiştii le pot imagina,
Pe pânzele lor infinite, cu pensule înmuiate nebuneşte în albastru.
Insulele astea au mereu o muzică a lor,
Au mereu un gust, mereu parfum.
E o insula printre ele, în care locuitorii
Nu au încetat să traiască liber, niciodată.
E o insulă care naşte legende.
Primii oameni, după ce au muşcat din fructul interzis,
Au venit să-şi ascundă ruşinea în Creta.
Au întrebat, au plâns, au fost cuprinşi de nefericire,
De durerea de a nu şti cine sunt sau cine i-a creat.
Ca o mama bună, plină de roade şi de dragoste,
Creta le-a dăruit legende pentru a-şi acoperi cu ele ruşinea.
Astfel, primii oameni au devenit zei.

Dacă visezi, în Creta îţi sunt prielnice toate:
Soarele, orizontul şi apa sunt nesfârşite.
E insula vizionarilor şi a măslinilor cu rădăcini în stâncă.

Totul este într-o continua zbatere de a renaşte din ruine,
Istoriile îţi apar scrise pe meniurile din taverne,
Minotaurii- abţibilduri pe motociclete, brelocuri şi magneţi de frigider
Devin atât de prezenţi, încercând să te convingă că există,
Că tu doar trebuie să deschizi ochii şi să continui să le scrii povestea.
Chiar şi lucrurile care au murit, par să îşi păstreze intactă speranţa.

Creta îşi caută printre turişti filosofii, astronomii, aristotelii,
Un Socrate mai tânăr, un Pitagora mai modern.
Creta odihneşte mormântul lui Kazantzakis la umbra unui măslin,
Îl ocroteşte încă pe micuţul Zeus în peştera lui deschisă vizitatorilor,
Sfinţii socializează cu turiştii, oferindu-le pâine aromată,
Bătrânii din Creta stau în intersecţii, cu mustăţile lor greceşti,
Între arbuşti coloraţi cu flori rozalii,
Aprinzându-şi ţigările şi bând uzo tradiţional,
Pălăriile lor par vechi şi curate, bastoanele şi vestele sunt ca o uniformă.

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!