Cioburi de sticlă
cioburi de sticlă și
prea multe plimbări sub clar de lună;
mă domina treptat reflexia asta amețitoare,
parcă nu mai aveam scăpare
m-a prins ferm cu un braț muribund și
nu mai aveam scăpare.
de ce se difractează-n fața ochilor mei
noaptea, cu tot cu umbre și stafii
care mă alungă,
îmi creează disconfort și
vreau să fug.
privirea mi se-ntunecă și luna o văd
microscopic,
să mă fi îndepărtat de tot?
sau poate nu mai văd și nu mai simt;
nu mai cred?
priveam luna cu speranță;
azi nici n-o mai privesc:
în cioburile de atunci s-a schimbat fizica lumii
și ochii tăi și privirea s-au schimbat;
puțin îmi pasă.
sub clarul de lună,
dansul neobișnuit al valurilor de ape
nu mă decepționa atunci,
mă obliga să cred
că luna-n cioburile sparte de pe mal
e adevărată, e mai frumoasă și
mai calmă ca niciodată.
m-a lovit intens furtuna, neașteptat,
mi-a răvășit ideile, punctul de plecare și
fără să-mi dau seama,
m-am trezit în întunericul pur
fără să știu unde sunt, fără nimeni aici,
doar eu și cristale reci din sticlă,
pe care le simt, îmi taie tălpile.
și fug, că nu pot aștepta,
mă-njunghie ca niște cuțite,
dar nu pot aștepta...
noaptea mă apasă, vântul mă sufocă
și cioburile
au pierit și nu mai reflectă
nici lumina,
nici întunericul,
nici nu mai înseamnă nimic acum.
poezie de Andreea Buzuriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre ochi
- poezii despre lumină
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânt
- poezii despre schimbare
- poezii despre prezent
- poezii despre plimbare
- poezii despre noapte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.