Nedumeriţi

şoaptele palide vărsate la lumânarea lunii,
ce priveşte de afară cocoţată în abisul negru,
cu pistrui licăreţi şi cu câte-o cicatrice de o secundă,
după care alergăm cu conuri lupate în capete
şi implorăm matematicieni, filosofi şi fizicieni,
să ni le desluşească cu tâlc,

nu au nicio importanţă dacă nu le udă
lacrimi, de care-or fi ele, de râs ori de plâns,
numai de uitare să nu fie, că de uitare mă tem!

cu un strop de noroc, ajungi să vezi diadema
de lumini şi jocul de umbre, dacă uiţi locurile nefireşti
în care alergai besmetic, în timp ce urlai
imnuri şi osanale, pe toată gama de game,
din toate direcţiile, spre una singură, mereu!

gemea "fiinţa colectivă" pe malul
unui puseu cu tentă de rugă pe invers,
ca pe al unui fluviu care a primit în piept, cu toată tăria,
afluenţii nervoşi ce zoresc din locurile de sub munţii
cu ceaţă, pe capetele cărora mereu plouă cu păcat.

tăcerea din spatele frunţii nu înseamnă
altceva decât asumare, în momentul în care
ai privit teama în ochi, fără frica de a fi judecat,
ori tras la sorţi.

cafeaua neagră nu frigea şi era fără frişcă,
dacă pe inelarul tău nu ar fi încăput, încolăcită
şi cu cristal, sfioasa dovadă de amor,
din anii aceia, în care a fost şi soare şi nori.

dincolo de copacii peste care se zvârle
acel cer de culoarea seninului din ochi,
se află norii şi zmeele de care atârnă,
până pe pământ, aţe cu oameni la capete,
care se privesc nedumeriţi şi tac.

în inimi le este doar ceea ce poate
peisajul de fundal, să le aşeze...
timp în care timpul scotoceşte-n buzunar,
şi se pipăie frenetic pe coapse şi la piept,
după zâmbetele de final.

poezie de Vlad Colceriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!