Poem în exil

Sunt doar o umbră anonimă,
Ce-şi poartă paşii pe zăpadă
Şi dacă iarna e sublimă,
Nu ştie albul să mă vadă.

Nici cerul nu mă mai atinge,
De teama iernii ce m-apasă
Şi nici ninsoarea nu mă ninge
La cât sunt de cenuşăreasă.

Şi bate vântul dintr-o parte,
Obrazul, iar mi-l ocoleşte,
Îşi duce scâncetul departe,
Nici scâncetul nu mă iubeşte.

O stea se duce la culcare,
Îi scriu un vers să mă atingă,
Dar pentru mine, ochi nu are,
Cu-a ei lumină să mă ningă.

Un ram îşi plânge frunza deasă
Pe-aleea toamnelor nebune,
Eu îmi plâng voalul de mireasă-
O amintire ce apune.

Şi marea, marea mea iubire
Mă ocoleşte şi mă lasă,
La locul nostru de-ntâlnire,
S-aştept... şi nu mai sunt acasă,

Niciunde şi nicicând. Pădure,
Primeşte-mă la tine-n casă!
Poemul meu nu poa' să-ndure
Exilu-n umbra nemiloasă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!