Autobuzul

Într-un oraş sec, friguros, pe nişte bulevarde triste
Şi monotone, în vieţile line şi plictisitoare a multor muncitori calificaţi
În seria învechită de autobuze RATC care circulă prin oraş de vreo 15 ani
A apărut peste noapte un autobuz gri cu ferestre cenuşii.
Era strălucitor ca o piatra de agat alunecând pe străzile îngheţate,
Străbătând distanţe şi înălţimi obişnuite,
Ca umbra unui vis aproape uitat pe care l-ai lăsat
Să ţi se scurgă printre degete de dragul stabilităţii,
Ca o gură de aer proaspăt sub un lac plin de nuferi.
Iniţial, doar am auzit că există, apoi l-am văzut în treacăt
Mereu în partea opusă a drumului
Fantoma fumurie a oraşului, duhul misterios
Prin ferestrele cărora doar poţi ghici ce se află înăuntru.
L-am aşteptat cu biletul în mână şi căciula în palme
Ca pe acea şansă care ţi se oferă o dată la 100 de ani
L-am aşteptat cu ochi sclipitori şi o răbdare cuminte
Zărindu-l mereu însă numai în treacăt, prin ferestrele murdare
Şi zgâriate ale vechilor galbene autoturisme, cu scaune pe plastic
Mâzgâlite cu markere de diferite culori diverse injurii.
Într-o dimineaţă, aşteptând în apropiere de staţia terminus
L-am văzut îndreptându-se înspre depoul de autobuze
Falnic, sclipitor şi învăluit în misterul său auriu
Mi-am spus "Asta e!", "L-am prins!", "De data asta al meu este!"
Şi l-am aşteptat.
Aşteptarea mea credeam că e gata să dispară ca aburul care îmi ieşea din gură
Dar nu au trecut unul după altul decât vechea gaşcă de autobuze
Fratele mare, fratele mijlociu, fratele mic
Telefonul îmi suna într-o veselie, dar nu îmi doream să răspund.
Tot ce vroiam era ca autobuzul acela să frâneze în staţie şi să-şi deschidă
Uşile din mijloc fix în faţa mea
Aşa că stăteam cu mâinile şi picioarele îngheţate, cu eterna-mi aşteptare în palme,
Părea însă să fi fost înghiţit de pământ.
M-am dus în staţia de depouri să îl văd şi fix când am ajuns a pornit din loc.
M-am dat bătută. Se-nserase afară. M-am dus la muncă
Nu ca să muncesc sau să dau explicaţii unde am fost
Ci ca să le povestesc tuturor despre noua mea obsesie.
Nimeni nu m-a înţeles. M-am întors înfrântă acasă,
Cu un autobuz ordinar, iar atunci când am coborât,
În timp ce traversam strada, agatul meu fumuriu tocmai pornise din staţie,
Din staţia în care l-am aşteptat toată ziua.
L-am forţat să frâneze, ca să traversez.
Nu avea de ales, dar fără să îl mai privesc,
Fără să mai tânjesc după el, de data aceasta.
Apoi, pur şi simplu, l-am lăsat să mi se scurgă printre degete
Ca în atâtea alte dăţi, ca pe un vis împletit cu fire de argint,
Pe care am obosit să-l vânez, l-am lăsat să plece,
Fără să-i pese de mine, aşa cum ne este predestinat.

poezie de Ecaterina Ştefan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!