Migraţia stăncuţelor

Se plimbau, legănat, pe o stradă-n oraş,
îmbrăcaţi asortat, discutând pătimaş:
-Măi femeie, tu ştii că mă bate un gând
ca ai naţiei fii să înceapă curând

Să migreze şi ei, să se-mprăştie-n stol,
că există temei când stomacul e gol.
-Te ştiam idiot, însă... nici chiar aşa,
dar, acum, spune tot, că, apoi, vom vedea!

-Uite-aşa m-am gândit: sunt sătul de gunoi
de când iarn-a venit cu zăpezi pe la noi;
în oraş nu găsesc demâncare, deloc,
de, întruna, slăbesc şi îmi trag de zâmboc.

Mă gândesc la un zbor ca, pe-un astfel de timp,
să mă plimb pe-un ogor dintr-un alt anotimp,
într-o ţară din sud, cu un soare plăcut,
unde-aş vrea să aud croncănit nou-născut.

-Măi, stăncuţule drag, eu bag-seama acum
că, pe tine, te-atrag nu mâncare sau drum,
ci căldură şi-amor, căci de pui nicidecum
nu te văd doritor, şi-nţeleg, oarecum,

Dar, să facem, aşa, ditai drumul de zbor,
mi se pare, cumva, mult prea istovitor.
-Păi, atunci, draga mea, hai, măcar, pe furiş,
pentr-o clipă, colea, că e bun şi-un... tufiş.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!