Treizeci şi cinci de munţi şi o piatră

acum
a rămas această fâşie de timp –
deasupra, umbra mea de viaţă
dedesupt, o viaţă de umbre
ducându-şi lupta cu tot ce sunt.
cineva le ţine în lanţ
şi-asmute câte una
când braţele îmi sunt mai slabe,
rănile mai adânci şi vremea potrivită
pentru lovituri ce trec din sânge
în duh.
nu mai vreau daruri ale nimicului,
balsam de foc, leac băbesc de minţi furate
în jocuri de oglinzi,
nu mai vreau daruri
precum acelea zămislite
în dărnicia vânătorului –
frânghii, ţepuşe, fier şi cuie
pentru prea strânse-mbrăţişări ale durerii.

a rămas
acum
această fâşie de timp,
o poartă strâmtă în capăt,
o sită cu ochiuri mici
de tot.

poezie de Alexandru Mărchidan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!