În punctul fericirii, o vioară...

Atinge-mă în punctul fericirii, acolo unde nu m-ai mai atins,
Să înflorească-n mine trandafirii în roşu şi în albul ce m-a nins.
Nu-ţi fie teamă de suspinul iernii, ce cuibărit în sânu-mi, s-a oprit!
Mai hiberneaz-o vreme de vecernii, sub lacrima ce m-a acoperit.

Şi nu întârzia prin noaptea surdă, în care nu se-aude niciun glas!
Doar inorogii-ntr-o legendă zburdă, pe-un colţ de lună ce mi-a mai rămas.
Şi dacă rătăcind îţi pierzi răbdarea şi nu mai ştii pe unde să o iei,
Ascultă-n liniştea zăpezii marea şi vei găsi adresa-n valul ei!

Am scris-o pe nisip, dar sub maree, a dispărut ca tine în reflux-
Aşteaptă să revină, ca o zeie, cu un sărut pe-aripa unui flux.
Să nu stârneşti furtuni nechibzuite, în goana ta după un vis pierdut,
Să mergi la pas, să nu calci scoici, iubite, că-s perle-n cochilii ce s-au născut,

Din picături de lacrimă de sare, sedimentate-n noaptea dintre ani,
Când mai cântau sirenele-fecioare o simfonie pentru melomani.
În punctul fericirii e-o vioară ce şi-a pierdut arcuşul în concert,
Concertul amintirilor de ceară, pe-un portativ utopic şi incert.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!