Trista revedere
Ochii-mi sunt în lacrimi! Azi, e ziua mea;
Dorul, depărtarea... cum le-aș arunca!
Dor de-a mea căsuță, de ai mei părinți,
Ce-s de vreme bună singuri, părăsiți.
C-am plecat de-acasă fără a le spune,
N-am dat semn că-s bine, că-s departe-n lume.
M-am jurat odată să nu-ntorc cărarea;
Peste ei și casă să aștern uitarea.
Ieri, primesc scrisoare:,,- Jalea îi usucă!
Vino, vin degrabă! Amândoi-s pe ducă!
Lasă-ți supărarea și-al mâniei foc;
Poate-i prinzi în viață... dacă ai noroc! "
Amintiri plăcute rău mă copleșesc:
Ochii vii ai mamei-n suflet strălucesc,
Forța-n braț a tatei ce copaci ridică...
Doamne! Cum facut-am din ăst timp risipă!
Și-am purces pe cale; las în urmă vântul.
Și-am întors cărarea, și-am călcat cuvântul
Spus la supărare; groaznic legământ
Spre a-i strânge-n brațe de-o vrea Domnul Sfânt!
Însă cum se-ntâmplă deseori în viață,
Soarta se răzbună; și-ți și răde-n față:
Dau de stâlp portița; lacrimi mă inundă:
,, -M-am întors acasă!";
Cine să-mi răspundă?
,,-Sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată!"
Mâini ce cu iubire m-au crescut deolaltă,
Sprijin și-alinare; împreun-au stat,
De-au smuls buruianul pe unde-am călcat!
,, -V-a venit copilul!" - strig cu disperare
,,- Ieși în prag, măicuță! Tată-mi ieși în cale!
Și-mi zâmbiți ferice-n ochi c-o lăcrămioară;
Luați-mă în brațe, ca odinioară! "
E pustie-ograda! Casa e pustie!
Sufletu-mi și pieptul simt cum se sfâșie.
Lacrimi de durere în țărână scurmă
,,-Tocmai urcau dealull! Îi ajungi din urmă!"
Îmi ridic privirea. Un bătrân, uitat...
,, -Nu e încă ceasul de când au plecat!
Au necaz cu carul: osia e ruptă,
Le-a sărit și-o roată, boii nu ascultă...
E minune mare ; oamenii din sat
Spun c-așa minune, nu a fost vreodat'
Și că dealu-acela se urca ușor.
Dacă urmezi drumul, dai de urma lor."
Vorba-i mă-ntărește. M-opintesc pe cale
Mi șterg cu mâna fruntea, alerg cu disperare
Și zăresc mulțime. Inima-mi e grea.
Toți se dau în lături la sosirea mea.
Cineva îmi spune să-mi adun puterea,
Să-mi înec necazul, să-mi înving durerea;
Am pășit cu frică și cu poticneală,
Gârbovit de temeri și de oboseală.
Apoi, când nu-i nimeni să se mai ferească
Îmi zăresc părinții. Par să se-odihnească;
Amândoi de-olaltă-n strai de sărbătoare.
Pieptu-mi se despică. Inima mă doare.
Simt că nu am aer... parcă cineva
Ar fura dintr-însul spre-a nu respira.
Îi privesc cu jale; gol, pierdut și mut!
Am trecut prin multe, într-un timp prea scurt!
Și zăresc deodată-n ochi la fiecare,
Câte doua perle; patru lăcrămioare:
,,-Noi te-am strâns în brațe când ți-a fost mai rău;
Astăzi, tu ne strânge! Este rândul tău!"
poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tată
- poezii despre supărare
- poezii despre prezent
- poezii despre mâini
- poezii despre frică
- poezii despre durere
- poezii despre dor
- poezii despre zâmbet
- poezii despre ziua de naștere
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
- Ai o scrisoare de dragoste frumoasă?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.