Infern

I

Morminte se deschid în noapte
Şi toamna-şi plânge galbenul amar,
Iar negre-mi coaste-s şapte,
Ce mi le-ai smuls printr-un calvar.

Ţi le-ai înfipt în spate, pe o parte,
Să-ţi faci o aripă de zmeu,
Să zbori spre fericiri deşarte,
Mai presus să fii, ca Dumnezeu.

Şi nu eşti singur, cârdu-i colosal,
Doar draci înfierbântaţi ce au,
Fiece, câte-un păcat universal,
Pentru câte-o coastă ce îţi dau.

Hilar îţi pui lopata-n cârcă,
Groapă să îmi sapi pe seară,
Şi spargi în palma ta o hârcă,
Duhuri moarte dau s-apară.

Iar ochii-mi nelcintiţi spre cer,
Stau, lăcrimând doar sânge,
Mi-aş înălţa cadavrul în eter,
Dar nu mai pot a plânge.

Şi te-ai suit peste sicriul meu,
Ai rămas, pesemne, neînsoţit,
Căci neamurile-n chip ateu,
Te-au părăsit la însorit.

Dar ţie, stea a dimineţii,
Nu-ţi pasă de Lumina sfântă,
Te lăfăi în căldura vieţii,
Nimic nu te-nspăimântă.

În aroganţa ta mă strângi la piept
Şi trupu-n cuie mi-l aşezi,
Cu-o lumânare stinsă tot aştept,
Ca El să-mi dea ce tu nu crezi.

Tu râzi când eu în lacrimi strig
La Dumnezeul meu cel părăsit,
Căci L-au lăsat aşa, pentr-un covrig,
Toţi netrebnicii ce L-au găsit.

Şi am rămas doar noi, Satan,
Eu, în lumină am să pier,
De mă ucizi în ultimul cadran
Al ceasului ce îţi ofer.

II

Rânjeşti, eşti gata să-ţi începi,
Discursul monoton, macabru,
Deşi mi s-a părut că te pricepi,
Spânzurat fiind de candelabru.

Posezi un ochi albastru inuman,
Celălalt ţi-e negru ca păcatul,
Iar sub duhoarea-ţi din suman,
Îţi putrezeşte calm, ficatul.

Îmi pare că eşti vreun român,
Din timpurile mele ce-am uitat,
Pesemne, metamorfic, îţi rămân,
Trăsături din conştientu-mi agitat.

Revii treptat la forma ta,
Pe spate-ţi cresc aripi de spini,
La vorbe multe n-ai mai sta,
Grăbit să pleci printre arini.

Îţi şoptesc cu-o ultimă suflare,
Cerul ne-apas-anevoios,
Din gât, plămâni şi vene pulmonare,
Se scurge măduvă de os:

"Eşti doar o umbră din trecut,
Eşti doar un ţipăt ce înghite,
Tăcerea mielului crescut,
Printre ovine, cai şi vite.

Eşti doar o iluzie necăjită,
Eşti doar un gând stingher,
Ce-şi bate joc de-o Preamărită,
Mama unui biet dulgher.

Eşti ca o ciumă neagră,
Eşti ca un nor vulcanic,
Pe sufletu-mi, peleagră,
Strecori în chip satanic. "

În venele-ţi venin s-aprinde,
Laţ cu sânge se destramă,
Iar vocea-ţi gravă se desprinde
Din ceaune de aramă:

"Eu sunt moartea morţilor,
Antihristul cel promis,
Căpetenia hoţilor,
Îngerul de foc, omis.

Eu sunt vărsarea de sânge,
A masacrelor din lume,
Eu sunt ura ce o plânge,
Tot nărodul, făr' de nume.

Eu ţi l-am ucis pe-Adam,
Prin minciună din abis,
Eu ţi L-am ucis pe cruce,
Căci în iad, El m-a trimis.

Cutezi să îmi vorbeşti,
Vierme mic şi necioplit,
Mâine-ai să orbeşti,
Înlănţuit în chin cumplit".

Pe oase-mi pui belciug,
Doar sufletu-mi-e viu,
Şi-ai pus capacul la sicriu,
Ţărână din ţărână pe coşciug.

III

Smoală-n gând şi după limbă,
Smoală-n păr şi după ceafă,
Soarta nimeni nu-mi mai schimbă,
Moarte-n foc, făr' de carafă.

Cutreier coridoare-nchise,
"Moarte, moarte" strigă toţi,
Vorbe palide, nescrise,
Printre buzele de hoţi.

Peste ochi am pansament,
Peste mâini un laţ de ceară,
Şi pe post de ornament,
Peste buze ac şi sfoară.

Trepidez când văd o uşă,
După uşă-i un trândav,
Soba-i rece, doar cenuşă,
El se plânge că-i bolnav.

Dă să fac-o cruce lentă,
Dar o umbră-i taie-o mână,
Pierde-n luptă violentă,
Leneşul e slab de vână.

Se aşează trist pe pat,
Resemnat de soarta sa,
Mă priveşte-n lung şi-n lat,
Ţintuit la spusa mea:

"Trezeşte-te, căci îţi voi da,
Mâna mea cea dreaptă,
Crucea o vei lăuda,
Printr-o scurtă şoaptă".

Şi îmi smulg mâna din umăr
Şi ţi-o cos pe al tău trup,
Trei secunde-au fost la număr,
Să te-nchini precum un lup.

Te pierd subit printr-o scânteie,
Cu lacrimi vrei să-mi mulţumeşti,
Povestea-ţi veche se încheie,
Prin Dumnezeul ce-L iubeşti.

IV

Smoală-n gând şi după limbă,
Smoală-n păr şi după ceafă,
Soarta nimeni nu-mi mai schimbă,
Moarte-n foc, făr' de carafă.

Cutreier coridoare-nchise,
"Moarte, moarte", strigă toţi,
Vorbe palide, nescrise,
Printre buzele de hoţi.

Dau să fug printr-o crevasă,
Şi ajung pe un cotlon,
Văd un om cu-o faţă crasă
Ce se uită prin oblon.

Are patru mâini uscate ce ţin,
Fiecare-un sac pustiu,
Zadarnic căutând câte-un puţin
Prin pereţii ce nu-i ştiu.

Cu-o privire lacomă se-ntoarce,
Mă priveşte ca pe-un vechi amic,
Numai bani ar vrea a stoarce,
Deşi eu, sărac, nu am nimic.

"Îţi voi da crucea-mi de aur,
Este singura-mi avere,
Dăruită de-un biet faur-
Nu aceasta-i a sa vrere.

Pune-ţi-o la gât şi vei scăpa
Din chinul tău etern,
Sufletu-ţi va adăpa
Cu lumina ce-o discern."

Dar tu-n mod mişelic smulgi
Crucea din palma mea,
O bagi în sac şi vrei să fugi,
Dar sacul dă să stea.

Te chinui să-l ridici de zor,
Îţi înjuri amarnic neputinţa,
Iar demoni negri într-un cor
Îţi ridică-n slăvi, fiinţa.

Pământul te-nghite cu foc,
Crucea sare-n a mea poală,
Strigi izbit de-un mare şoc,
Căci punga-ţi-este goală.

V

Smoală-n gând şi după limbă,
Smoală-n păr şi după ceafă,
Soarta nimeni nu-mi mai schimbă,
Moarte-n foc, făr' de carafă.

Cutreier coridoare-nchise,
"Moarte, moarte", strigă toţi,
Vorbe palide, nescrise,
Printre buzele de hoţi.

"Unde eşti, Tu, Dumnezeul meu,
Te caut prin întuneric şi prin foc,
Te caut cu frică ascunsă de leu
Să te găsesc, nu aş putea deloc."

Mă orbeşte pentr-un scurt moment
O figură albă, ca un înger de lumină,
Are părul blond şi strigă vehement
Că toată viaţa-i lungă-i o ruină.

"De ce plângi, tu, înger alb,
Ce deţii întregul absolut,
Sufletu-ţi senin şi dalb,
Jur c-aşa mi s-a părut."

"Plâng pentru că tu posezi,
Ceva ce eu nu pot să am,
Crucea-n care aprig crezi,
Vreau şi eu măcar un gram."

"Dar tu eşti doar lumină vie,
De ce ai fi nemulţumit,
De vrei credinţa ca să-nvie
Uite crucea, ce-ai hulit."

"Nu-ţi vreau crucea ta, străine,
Eu vreau crucea crucilor,
El de ce-şi permite-a ţine,
Crucea mea şi-a morţilor."

Şi-n tavan se-nalţă iute,
Vrând pesemne crucea Lui,
Dar rapid, pe neştiute,
Foc se-abate-asupra lui.

Şi-l despică-n moarte - două, trei-
Maldăre de ţărână neagră,
Şi-a rămas cu cadavrele de zei,
Ce-n suflet mort au doar peleagră.

VI

Smoală-n gând şi după limbă,
Smoală-n păr şi după ceafă,
Soarta nimeni nu-mi mai schimbă,
Moarte-n foc, făr' de carafă.

Cutreier coridoare-nchise,
"Moarte, moarte", strigă toţi,
Vorbe palide, nescrise,
Printre buzele de hoţi.

Nu se mai aude sunet,
Nu se mai simte miros,
Nu se mai aude tunet
În lumea-ntoarsă pe dos.

Doar cadavre-uscate pe jos,
Ce sunt lipsite de orice existenţă,
Doar un trup uscat şi-osos,
Mi-a rămas, etern, ca penitenţă.

Aud un scâncet mut ce sună
Din depărtarea-ntunecată,
E-un canibal sub clar de Lună
Ce muşcă dintr-o beregată.

Aud un ţipăt de cutremur:
"Salvează-mă, iubitul meu,
Mă omoară, toată tremur,
Voi pieri, n-am Dumnezeu. "

Oare chiar e ea, ce strigă?
Fug către scena luciferică,
Ea se zbate, mă intrigă
Faţa-i ascunsă şi himerică.

"Opreşte-te sau vei pieri,
Bestie nesătulă, om hain,
Sufletul îti voi trezi
De mă asculţi ca un creştin. "

"Cum poţi ucide tu, mă-ntreb,
Ceva ce este mort deja,
Din sângele-i aş vrea să-njgheb
Blestem ce mă va proteja."

Zăresc o sabie-nfiptă-ntr-un leş,
Păşesc cu repezi paşi să o apuc,
O prind, iar mâna-mi făr' de greş,
Retează capul sinistrului haiduc.

Te iau în braţe, te trezeşti la viaţă,
Venele-mi negre pocnesc,
Lacrimi de sânge-ţi curg pe faţă,
C-un iz sinistru îţi zâmbesc...

Ochii-ţi gri precum cenuşa,
Chipu-ţi mic şi radiant,
Iar din păru-ţi, urechiuşa,
Redau chin asfixiant.

Să mă pierd în părul tău şaten,
Să-mi plimb buzele uscate
Peste buze moi, ca-ntr-un catren,
Îmi pier gândurile toate.

Vocea-i atât de gingaşă,
Trupu-ţi căldură emană,
Dar privirea-i ucigaşă,
Mi-ar face din flori, coroană.

Îmi ţintuieşti ochii-n cuie-ncinse
Şi-mi şopteşti că mă iubeşti,
Dai să-mi săruţi buzele desprinse
De fericirea ce-mi doreşti.

"Iubitule, sunt eu, de ce eşti rece,
Lasă-mă să te sărut, să te alint,
Să te iubesc, dorul nu-mi mai trece,
Buzele, ochii şi trupu-mi nu te mint.

Vreau iubire, vreau să mă strângi
La pieptul tău ce ridică nori,
Vreau să simt aievea că-mi plângi,
Că strigi, că-mi dai fiori. "

Şi-apuci să-mi săruţi gâtul aprins,
Te prefaci în praf de stele,
Lacrimile-mi mate te-au atins,
Am rămas doar oase, făr' de piele.

VII

Smoală-n gând şi după limbă,
Smoală-n păr şi după ceafă,
Soarta nimeni nu-mi mai schimbă,
Moarte-n foc, făr' de carafă.

Cutreier coridoare-nchise,
"Moarte, moarte", strigă toţi,
Vorbe palide, nescrise,
Printre buzele de hoţi.

Mă opresc în centrul iadului,
Îmi trag sufletu-n nădejde,
Caut poarta raiului,
Dar sunt în primejdie.

"De ce Doamne, m-ai trimis,
În gheena cea făr' de sfârşit,
Poate din greşeală m-ai omis,
La un început de răsărit."

Şi prin gânduri se strecoară,
Cel cu cap fără de cap
Şi din văi de foc, vioară,
Cânt-un îngeresc teleap.

"Chiar nu ai aflat, cumetre?
Tu eşti neam cu mine,
Te-a uitat şi Sfântul Petre,
Te-a lăsat cu bine.

Te-a lăsat să putrezeşti aici,
Printre spini şi mărăcini,
Printre demoni vechi, iudaici,
Lângă Iuda-n rădăcini."

Şi mă duci să îmi dezvălui
Peisajul ce-l cuprinzi,
Şi cu chin şi jale-nvălui
Moartea ta ce o desprinzi.

O desprinzi din mânie şi mândrie,
Din nemernicie şi ocară,
Din laşă cruntă tiranie,
Din uscată, râncedă secară.

"Vrei să ştii matale soarta-ţi,
De ce eşti cu mine-aici?
Vrei să ştii creştine moartea-ţi,
Ce nicicând n-ai să ridici?"

Şi te transformi în înger de foc,
Cu-o aură neagră, pestilentă,
Păşeşti lesne fără de sfeştoc,
Şi-ţi începi povestea rece, lentă:

"Eşti aici din cauza mâniei,
Toată viaţ-ai fost nemulţumit,
Iar în capu-ţi, rodul tiraniei,
Nu se îndura de Preamărit.

Ţi-a dat totul, iar tu, netrebnic,
Te-ai întors împotriva tuturor,
Te-ai izolat în munţi zadarnic,
Să amorţeşti ambiguul sonor.

Eşti aici din cauza mândriei,
Ai crezut că eşti superior
C-ai găsit folos călătoriei,
Fariseic pe interior.

Vezi tu, mântuirea n-o câştigi
Decât tainic, printr-un alt eu,
Iubirea nu ai cum să o instigi,
Nici tu, nici eu, nici vreun evreu.

Când L-am pierdut pe El
Am pierdut totul, dar nu pe mine,
Iar tu când ai pierdut-o pe ea,
L-ai pierdut pe El, dar nu pe tine. "

Epilog

Şi din cer se-abate-o stea,
Cade-agale prin nouri cenuşii,
Se avânt-aievea-n calea mea
Secându-mi lacrimile timpurii.

Şi nu apuc să zic nimic,
Cu sabie de foc, la gâtul meu,
Sare printr-un vuiet cosmic,
Ucigându-mi şarpele ateu.

Este ea ce o aştept,
De mii de veacuri abătute,
Este tainicul concept
Al iubirii neîntrerupte.

Şi poart-o rochie albă, de mătase,
În păru-i lung, lauri de-argint,
Ploapele-i sunt arămii şi scoase
Din galben tomnatic, succint.

Ochii-s gri, acelaşi gri,
Buzele sunt vii, acelaşi viu,
Glasu-i blând, nu-l pot opri,
Chipu-i îngerescul ce îl ştiu.

Te strecori subit la pieptul meu,
Îţi aşterni căpşorul sub bărbia mea,
Mirosul tău de trandafiri, mereu,
Retrezeşte dansul fulgilor de nea.

"Eşti liber, iubite-mi drag,
Acum doar tu poţi să-ţi mai schimbi
Soarta iadului din prag,
Ce te-amăgeşte-n moarte limbi."

"Vreau doar să-ţi pun o întrebare,
De ce mi te-a luat aşa de grabnic,
Nu am fost eu vrednic oare
Să-ţi iubesc fiinţa în mod tainic?"

"Vezi tu, fiecare are soarta sa,
Dumnezeu nu va curma nicicând iubirea,
Ci va curma păcatul prin pedeapsa
Ce te readuce la iubire fără de credinţă rea.

El te ia prin iubire şi te mântuieşte
Şi prin tine-i mântuieşte şi pe alţii!
Te-aduce la El numai când se iveşte
Moartea eului ce-o cântă psalţii."

Îţi spun că te iubesc şi-I cer iertare,
Se sfărâmă pâmântul din abis,
Îmi spui că mă iubeşti şi-mi dai o sărutare,
Şi-am ajuns din nou în paradis.

poezie de Alexandru-Spiridon Voicilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!