Ambrozie

a mai trecut o vară cu mirosul ei
inconfundabil de soare şi pietre arse
în timp ce noi am aşteptat

cuminţi
pe două fotolii în mijlocul a două camere
părăsite în infernul acesta al globalizării

ceva ca o durere ne-a înfăşurat sternurile
şi ne-a făcut incapabili să respirăm cu adevărat

doar am sorbit aerul ca într-un avion depresurizat
la zece mii de metri

de acolo ne-am aruncat temerile şi sângele nostru a făcut
acolade în aer ca o reptilă
întorcând capul mereu să ne muşte

acolo ne-am cuplat măştile de oxigen
înfipte în corpurile noastre ca nişte branule

şi am început să trăim cu adevărat
într-un bol de cristal
pielea noastră a fost iarbă, granit, indolenţă şi
nemişcare

sentimente refulate în aerul rece

de la zece mii de metri
am văzut sfârşindu-se vara cu 2 secunde mai devreme
şi aceste secunde s-au transformat în ani

până când avionul s-a prăbuşit şi acolo am rămas/
doi bătrâni îmbrăţişati pe o pistă încinsă
unde copiii ne aşteptau cu flori şi două sicrie negre, lucioase
iar soarele strălucea mai tare ca niciodată
ca şi cum cum ar fi fost încă vară/ dar nu, era doar o toamnă lungă şi fierbinte.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!