Pescarul de stele
Undeva, într-o lume, departe...
Un bătrân prin oceane trăia.
Perinda printre valuri de noapte,
De pe cer stele-n barcă strângea!
Îngerașii-i cântau peste seară
Cântecele uitate, din vechimi,
Și în glas ștrengaresc timpul zboară,
Pescuind frumuseți din nălțimi.
În mirare pe chipu-i cu fler,
Luminosul cel mic îl întreabă:
-De ce strângi stele ninse de cer,
Ce au bucle-arămii, fără nalbă?
-Prea bolnave-s, uitate să moară,
Din speranțe s-au ivit în neant,
Le păstrez ca o sfântă comoară,
Patimi multe-s, din visul vibrant!
Iată-aceasta, nestemată frumoasă,
Dintr-o inimă, cândva, s-a născut!
Marinarul vrând-să vină acasă,
Rătăcind peste mări s-a pierdut!!
-Și la ce-ți folosesc așa multe,
Prin cărările fără sfârșit,
Din eter numai stele căzute,
Mergi prin căi neumblate de mit?
-Nici nu știu, îi răspunse bătrânul,
Voi pluti doar pe zări aurii,
Căci speranțe se-aprind din oceanul,
Cel adânc al lumilor vii!
Și așa perinda călatorul,
Singur chip prin străfunduri de cer,
Și pe cale lumina cu tot stolul,
Îngerașii-n orizont de mister.
Nu avea nicio rudă pescarul
Pe tărâmuri, nici în peștera sa,
Iar părinte îi era tot oceanul
Liniștit, ce prin vise-l ducea!
Se-ntorcea când și când în sălaș,
Stele stinse-aducea radiind,
Medita cu binețe, iavaș,
Ca un soare cu raze lucind!
Într-o zi în oceanul de oaze,
Prinse-n mână o stea orbitoare,
Picura printre degete-i raze,
Fremăta cu lumini nălțătoare!
Cucerit de a sa frumusețe,
Cu mirare îndelung o privi -
Palpitând, îi vorbea cu blândețe,
Căci cu dragostea-n piept îl lovi!
Fericirea-l cuprinse în brațe,
Parcă-i totul ce el își dorea,
Niciodată-n simțiri nu vibrase,
Cu iubire doar pe ea o vedea!
-Părăsești dintr-o dată menirea,
Stele ninse de ce nu mai vrei?
Îngerași-s mâhniți de privirea,
Fascinant ce-i de flacăra ei.
-Poate asta am vrut toată viața,
Rătăcind, căutând chibzuiam,
N-am simțit niciodată zeița
Răsărită când stele-adunam!!!
Se simțea împlinit, azi, bătrânul,
Steaua magică, fremătând, îi vorbea,
Numai e singurel, ca străinul
Ce prin lume ne-mplinirea-l fierbea.
Trecând timpuri peste zarea-nstelată,
Pe ocean cu dogoarea în goană,
Steaua arse, își pierdu vlaga toată,
Rază roșie deveni ca icoană!
O strânse la piept cu căldură
Pescarul, spre viață-ai reda,
Dar steaua prin ochi și prin gură
Suflul vieții-i ieșise din ea.
-Ce să fac ocean enigmatic?
Tu, ești tatăl ce dai sens în toate!
Dar răspuns nu primi și-i apatic,
Scufundat deznădejdii și-n moarte.
Îngerașii-i priveau suferința,
Îi grăiră cu tremur în glas:
-Doar pe tine te știm, ești ființa
Ce-am nutrit și cu tine-am rămas,
Să nu pleci spre tărâmul de frângeri
Pentru steaua ce s-a dus în argilă!
Picurau rugăciuni bieții îngeri,
Lacrimând peste pânza-i fragilă.
-Voi nu-mi știți picătura din piept,
Pentru facerea asta-m venit,
Le vorbii luminat și-nțelept,
Pescarul ce la stele-a suit!
O barcă plutea prin luciri
Și-un suflet de corp se desprinse,
Mureau printre îngeri doi miri,
Dar Iubirea atunci se născuse!!!
după o poveste de Mihaela Mereuță
poezie de Aurel Petre (22 decembrie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre ocean
- poezii despre frumusețe
- poezii despre moarte
- poezii despre iubire
- poezii despre bătrânețe
- poezii despre îngeri
- poezii despre zbor
- poezii despre visare
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.