Doamna Marple

aşezarea la masă asemenea unui uriaş în liniştea mării
corăbii pustii pe chei
pânze albe fluturând în neant, cu colţurile rupte
azvârlite printre umbre dense şi fumurii
ale unor aripi subacvatice

doamna Marple se apropie de mine cu o ceaşcă cu cafea
se aşază de partea cealaltă a mesei şi zâmbeşte privind
pe fereastra fără perdea, fără draperii, fără ziare lipite de sticla geamului,
fără lemne bătute în giurgiuvele

între noi un tărâm de amintiri – o lampă
cu trei becuri (două arse) aşezată pe pervazul ferestrei.
în jurul ei bâzâiau muştele şi ţânţarii cărora mama
le împrăştia măruntaiele pe zidurile dinspre stradă,
broaştele stăteau lângă garduri ameninţând ce nu puteam vedea,
tot ce nu puteam vedea...

un baieţandru adormit, cu ochii roşii si faţa proptită în palme
cu claia de păr scurgându-i-se după urechi
şuiera vântul care cobora de pe vale
(cum numeam noi partea uitată a satului,
partea peste care au crescut case din lemn, şi unelte din lemn,
şi animale si oameni din lemn)
cântau greierii răguşiţi,
duhnind a fier, a sudoare şi muncă
ierburi uscate ardeau mocnit, ardeau puternic, violent, albastru,
chiar îngrozitor în spatele copilului,
erau ucise de o căldură invizibilă sub cerul ticsit de lumina lunii solare,
lumina lunii ca singurul bec bun al unei lampe vechi, uitate în grajd
de când muriseră vaca, şi calul, şi, mai târziu, la fel de înfometat şi de singur,
bunicul, cu paie uscate în gură.

până şi copilul, cu chipul scheletic, cu ochii ieşiţi din orbite
şi înfăşuraţi forţat în pleoape, cu degete lungi si subţiri
ar fi murit însetat, supt de ţânţari până la os şi mâncat de muşte,
s-ar fi ţesut pânze de păianjen între capul lui şi masă,
dacă de undeva din întuneric, din buruieni, poate chiar
din salcâmii din grădină sau chiar din zidurile casei nisipoase şi prăfuite
nu ar fi ieşit doamna Marple şi l-ar fi secat de amintiri,
dacă nu ar fi ieşit doamna Marple şi ar fi gonit broaştele care-şi îngropau ouăle
în carnea lui umedă,
doamna Marple care l-a tras după ea, prin întuneric, prin salcâmi, prin ziduri,
care l-a tras prin cincisprezece ani ca printr-o clipă.

doamna Marple care acum priveşte pe fereastră la marea sărată,
plină cu apa care nu e bună de băut, în care sunt conservate corăbiile împuţite,
corăbiile pline de macrou putred,
marea pe care plutesc cadavrele schiloade ale unor copii scrântiţi,
cărora nu le-au crescut aripi subacvatice,
care vin din acelaşi loc în care broaştele se înmulţeau în carnea ta,
care voiau să omoare mormolocii care înotau prin artere,
prin rănile deschise.

Doamna Marple – ultimul bec funcţional
al unei lămpi cu trei becuri – ar fi vrut să-şi ia zborul,
cu aripile ei pitite sub halatul de baie, printre pânzele albe ale corăbiilor,
prin apa sărată, printre cadavre...
doamna Marple, care încă nu mă poate lăsa singur.

poezie de Ionuţ Daniel Toader
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!