Canopus

nimic nu făcea concurenţă trupului alb marmorean
decât aceste umbre zimţate
desprinse parcă dintr-un abia perceptibil os calcaneu
- o sferă împinsă de vântul oceanic.
ascunsă privirii, derizoria noastră trăire pulsa.
o închipuire albastră pe jumătatea rănită de cer
învăluită întro spirală mult mai înaltă. deasupra fluviului
steaua Canopus cobora odată cu valurile
aidoma leneşelor mişcări de gondolă
surprinse în lumina farului, apoi
neobişnuite ninsori peste contururi colorate de şlepuri.
nici un fel de ţipât de pescăruşi, nici un fel
de perdea să acopere vidul cosmic. doar la stânga
obişnuia să moară, cu mâinile-n şolduri
câte un crab aiurit pentru a nu ştiu cât a oară.
se dezlipi de tot ce era vulcanic
de razele umile, sângerii ale nopţii
de câlcâiul primului Început, de ochiul
ne-nveşmântat coborât în mijlocul templului.
simţea obscuritatea strecurată sub fiecare fereastră
bărbaţi şi femei fugind speriaţi de abstracte statui
dând vamă tăcerii scheletice trupuri. era tulburat.
oraşul se lăsa devorat şi la rândul lui devora
ideile, verdele pur, raţiunea şi praful de pe stradă.
"vânt răcoros, tu îmi sporeşti singurătatea
odată cu valurile. pe umerii tăi poeţii
aşează cupe de argint şi guano, roze întrupări
ale corăbiilor fără nume, arzând în cerul de seară.
lasă să ningă peste luciul acestui bizar legământ.
acoperă trupul de răni, faldurile de marmură
ale acestor statui, faţadă lângă faţadă."
plouă. plouă cu umbre zimţate
cu jumătatea de cer rănită de dangăt de clopot metalic
plouă peste contururi colorate.
undeva un câine orb rodea un colţ de zid dărâmat
sprijinit de o sferă gigantică.

poezie de Adrian Mondea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!