Drujba se aude-n sat
O drujbă se aude
Ca sunetul unei goarne plângând.
Plângând durerea din sufletele muribunzilor,
Înfrățiți cu pământul.
E jalnic!
Nici lacrima cerului nu mai pică
Din ochiul de sticlă.
S-a înțepenit între viață și moarte.
Zadarnic cu îndârjire o chem.
Ce blestem!
Asist cu gândul bolnav,
La înmormântarea trecutului.
Aș vrea să nu mai cadă nici un copac
Racle plângându-și propria moarte!
Aș vrea să nu mai moară nici un om
(Semenii mei dragi!)!
Iarna trebuie să fie albă
Și zurgălăii cuvintelor să sune vesel în suflete.
În primăvară să înmugurim
Pâlpâire de zâmbete...
Să fim jumătate vară, jumătate iarnă...
Dar,
Sunt atât de departe!
Nu am dreptul să strig, nici să zbor.
Sunt copac în amurg...
Nu am dreptul să plâng!
poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre suflet
- poezii despre moarte
- poezii despre iarnă
- poezii despre zâmbet
- poezii despre viață
- poezii despre trecut
- poezii despre sunet
- poezii despre sat
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.