Soţia marinarului breton

La-începutul celeilalte ierni noi, prea-frumoşii,
Ne-am căsătorit – după Anul Nou a plecat pe mare.
Acum florile de mac ard roşii,
Iar eu sunt aici pe cheu, privind în zare.
I-aştept sosirea, având tovarăşi albatroşii,
Pe unde-o fi? Distanţa dintre noi îl doare?

"Nu plânge, curaj, coniţă,"-mi spune căpitanul;
"Se va întoarce curând acasă. Aşteaptă, fii cuminte!
Deocamdată zace într-un spital, se face de-acum anul...
La Rio de Janeiro,-n Brazilia febricidă şi fierbinte.
Nu ştiu ce boală-a căpătat, ştiu doar că trăieşte băietanul
Şi că-într-o bună zi iarăşi îţi va ieşi-înainte."

Am trimis telegramă, să aflu date mai precise,
La Spitalul Marinei şi-am primit răspuns a doua zi.
Citez cuvintele infirmierei, exact cum au fost scrise:
"Soţul tău iubit nu va muri;
Dar să nu te-aştepţi la un barcaz cu velele întinse –
Nu pot, desculpa-me, să-ţi spun din ce pricini. "

Luni după luni au tot trecut,
La multele scrisori trimise, primeam doar un răspuns,
Mereu acelaşi, cu-acelaşi conţinut:
" Nu te lăsa-învinsă de nici un neajuns,
Căci omul tău nu va muri, deşi-îndelung a tot zăcut –
Ce boala are nu-ţi putem spune, oricât ar ţi-ar fi de neplăcut. "

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

După încă zece luni, iată-l intrând din nou pe poartă,
Gârbov şi-îmbătrânit, o biată arătare,
Pentru-a-mi spune că niciodată, dar niciodată,
El nu va mai pleca pe mare.
De-atunci, cu ochi lipsiţi de strălucire, la mareea-înaltă,
Stă lângă uşă urmărind talazurile verzi din depărtare.

În somn, se-întoarce cu spatele la mine
Şi geme, blestemând amar, nişte anume
Iepe spanioleşti de dincolo de mările saline,
Care l-au nenorocit pentru cât va mai trăi pe lume –
Căci nu v-a scăpa nicicând de neputinţa şi de-acea ruşine
Aduse lui de Boala Care N-are Nume.

poezie clasică de Robert William Service, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!