Forţa ploii

În mine ploaia în ropote cade
Spălând ale sufletului arcade
Şi tună în inima-mi speriată,
Ţin tunetul priponit de-o bucată.
În oglindă văd o alta, sunt nouă
O flacără stinsă sunt acum şi plouă.
Cred în mine însămi şi în ce gândesc
Deşi fiecare al meu "eu" urăsc
Când pe mine însămi nu mai regăsesc.
Ca apa care nu vrea să mai treacă
Amărăciunea stă pe loc, nu pleacă
Căci tu doar poţi să-îndepărtezi tristeţea
Să-înlocuieşti doar cu-n zâmbet căpeţea,
Murgul pe-amândoi să ne ducă-n galop
În poiana iubirii sub un falnic plop.
Cum tunetul trece, nimic nu atinge
Doar tu c-o privire tristeţea poţi frânge.
Hai vino, scoate la lumină al meu "eu"
Precum focul viu a adus Prometeu.
Mare-i forţa ploii dar n-are putere
Să cureţe a mea fiinţă de durere.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!