Copacul

Te ţin pe braţe când citesc o carte,
Te ţin în mână când pe-o foaie scriu,
Trupul mi-l aşez pe patul de cireş
Obiecte de orice fel în rafturi de nuc
Le rostuiesc ca privirea să mi-o încânte.
Păşesc uşor pe podeaua de mahon,
La gura sobei mă-ncălzesc
La focul lemnului de fag care-n vâlvătaie arde.

Trupul tău îl sacrific fără milă
Pentru a mea cauză materială....
Toate astea-s ale tale puţine trebuinţe....
Din fragedă-mi pruncie
Prieten nepreţuit îmi eşti.

Încercat la grele cazne poţi fi
Şi cu toate astea nu te pleci,
Semeţ şi dârz tu te ridici,
Renaşti din iarba necosită
Sămânţa ta e nepierită.
Stai drept în faţa vremii,
Te unduieşti la vânt, la adieri,
Revii la a ta ţinută demnă
Exemplu pentru noi, oamenii, rămâi.

Păsări, mii si alte vietăţi în cete
Ce animează silva, mama ta, rebelă
Culeg ghinda, murele şi fragii,
Boabele din frunziş şi foile căzute
Pentru un ospăţ festin.

Decor de basm în jurul meu aduci
Din primăvară –n primăvară.
Pictat de mâna Mamei Naturi.
Motocei, muguri, flori,
Frunze, roade–n pom
În nuanţe mii şi mii, mă răsfată
De dimineaţă-n dimineaţă.
Neaua ca spuma laptelui apoi,
Se aşterne peste ramurile îngheţate.
Nici –un maestru n-ar putea reda
Lucrarea astei divine mâini.

La lumina zilei, frunzele tale,
Ca nişte brave gospodine, pregătesc
Gura mea de aer, ce -o pot inspira,
Ca viaţa să mi-o duc pe mai departe,
În acest spaţiu colosal.

Te cinstesc la zi de sărbătoare
Şi în casă te invit, ca oaspete de-onoare.
Simţurile, iarna, din amorţire le trezeşti
Şi inspir aer împrospătat de tine.
Strălucesti în miez de noapte
Îmbrăcat cu podoabe fel de fel,
Prin zăbrele, de la geamuri
Privitorii în tăcere te admiră
Şi în cânt te proslăvesc,
Pentru a ta cetină verde.

Rudă de sânge cu mine eşti
Şi chezăşia vieţii mele.
Fără tine, prieten drag, nici eu n-aş fi
Şi pentru toate astea-ţi mulţumesc!

Uniunea naturii mă fascinează,
Înfrăţită mereu cu ea sunt
Şi-n armonia ei îmi place să trăiesc.

poezie de Georgeta Ganea
Adăugat de Georgeta Ganea
Votează! | Copiază!