Țara mea, cu ochi albaștri
Cad pădurile de teamă că securea se ascute,
Mor izvoarele de sete, iar poienele ni-s mute;
Florile se-ascund în iarnă, dar zăpadă nu mai este,
Ninge-n noi cu resemnare, și ni-s visele poveste.
Românește-mi cântă frunza, doina în genunchi se roagă
Să-i rămână pur cuvântul, să îi fie țara-ntreagă;
Dar, ce vulturi se adună, ciugulind din cântul dulce
În morminte mi-l așază și mi-l răstignesc pe cruce.
Nu mai înverzești pe ramuri și poverile se-adună,
Grijile te-ngenunchiază și din ele-ți faci cunună;
Mușcă corbii, strânși grămadă peste trupul fără vlagă
Nu e nimeni să-ți așeze mângâiere peste plagă.
Plânge-albastrul peste galben, roșul, maci, împovărează,
Somnul nu te mai găsește și ți-e noaptea tot mai trează;
Un colind se-aude jalnic, ca un scâncet de durere,
Ruga s-a sfârșit în lanțuri, râde Iadul de plăcere...
Țara mea, cu ochi albaștri și cu lanurile-n soare
S-a împodobit tot cerul, roșul ți-e în sărbătoare.
Te-aș lua la mine-n brațe, să te-adun din mâini flămânde
Dar nu pot s-ajung la tine, că nu știu nici cum, nici unde
Mai trăiești. Îmi plânge dorul și m-aș face colț de Rai
Să te apăr de-ntuneric, să te-mbrac în flori de mai...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre râs
- poezii despre religie
- poezii despre flori
- poezii despre țări
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vulturi
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre verde
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.