Omul şi marea

Îmbrăcat în salopetă
Că e vremea friguroasă,
Omul pune-n cap caschetă
Şi pleacă în zori de-acasă.

Munca lui pe şantier
E mai grea decât s-ar crede,
Gândul lui e un mister:
Cât trudeşte nu se vede.

N-are mare avuţie,
Câştigul nu prea-l împunge,
Dar marea lui bogăţie
Este-n suflet şi-i ajunge.

Sufletu-i e blând şi cald,
Vorba calmă şi sfătoasă,
Ochii lui ca de smarald,
Pentru cei rămaşi acasă.

Marea din spatele lui,
Agitată-i ca şi viaţa,
Iar lumina cerului
Îi îndulceşte speranţa.

Întoarce spatele mării,
Briza-i mângâie obrazul,
Aer umed, gustul sării
Îl fac să-i simtă talazul.

Toată ziua cât munceşte
Gândul lui e încruntat,
Seara când se odihneşte
Şade tolănit în pat.

Tot încearcă să-nţeleagă
Tristeţea şi bucuria,
Cum de soarta e beteagă,
Nu-şi găseşte fălnicia.

Licăreşte o speranţă,
N-o va pierde, că-i promite,
Dar e prea mare distanţă
Şi e sigur că nu-l minte.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!