Ultimul poet

Avusei coşmar atroce,
se făcea că am rămas
singur pe astă planetă
inutil şi de pripas
nu ştiu cum, dar dispărură
scriitorii toţi, subit,
dramaturgii, prozatorii
şi poeţii ce-aţi iubit.

Dar nu fu de-ajuns aceasta,
m-am trezit singur, deodată
toată lumea îşi îndreaptă
atenţia deşănţată
către mine. Şi de-acuma
să te ţii neneacă bine,
n-am putut face-o mişcare
că-s ca roiul de albine!

Mă-mpresoară unde-aş merge
nu pot respira în voie
stau la uşă, la fereastră,
n-au vreo jenă, nici nevoie,
că-mi sufocă viaţa simplă
de scripcar modest, sărac,
sar pe mine şi la tâmplă
îmi şoptesc: "fii fără trac!"

Luat pe sus şi dus în piaţă
sunt urcat pe scena mare
la tribună microfonul
soarbe vorbe, prin urmare
sunt chestionat pe dată
de-un individ tupeist
care mă interoghează
într-un pur stil poliţist:

"Când nu vei mai fi, tu, Petre,
cine va mai pune-n versuri
amintiri din tinereţe,
de amor şi de tristeţe,
din copilăria pură,
de bătrâni, de social,
şi de anotimpuri mândre
de sublim şi de banal?"

Îi răspund, că-mi vine bine
("l-a mâncat" să mă provoace):
"Are cine, nu mi-i frică
că de la Adam încoace
sute, mii, chiar milioane
de poeţi trăiră, frate,
mii de tone de creioane
au scris dorurile toate...
N-am vreo teamă, vreo credinţă
c-aş fi ultimul poet,
Dumnezeu poartă de grijă,
chiar nu e nici un secret!
Dintre voi, ăştia din piaţă,
s-or ridica scriitori
cât vor fi oameni în viaţă
vor fi mai strălucitori,
îşi vor întrece maeştrii
vor da capodopere
Universul cu-ai săi aştri
va lucra să-i apere!"

poezie de Petrică Conceatu (12 octombrie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Votează! | Copiază!