Legământul tăcerii

Ceva se rupsese în el dintr-odată
când tot ce iubise plecase-ntr-o lume
în care dusese, din el, o bucată,
o parte din suflet, pustiu fără nume.

Un nor peste ochii sclipind a durere,
făcea ca privirea-i albastră să pară
o mare cu valuri ce-aruncă tăcere
pe ţărmul cu visul ce-aşteaptă să moară.

Plecase departe-ntr-un colţ de pădure,
trăind ca un pustnic, ducându-şi amarul
în gânduri cumplite, venite să-l fure
din lumea în care-şi cioplise altarul.

Făcuse-o căsuţă din lut şi nuiele,
din trunchiuri căzute în ruperi de vânt,
târându-se-n viaţă din roadele-acele
ce ies când, din ceruri, cad ploi pe pământ.

Muncea în tăcere, lăsase cuvântul
din vremea în care cu oameni trăia,
doar noaptea-şi uita, uneori, legământul,
când ruga, spre ceruri, în şoaptă-şi urca.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!