Neistoviţi înfăptuim păcate

Pe buzele de Toamnă trecătorii plâng,
Nemulţumiţi de bruma căzută pe struguri,
Trişti egoişti ce-alergă spre nicăieri
Să primească pomană, tot sufletul Toamnei.

Pe pieptul Toamnei poposesc întristaţi,
Leneşii înlăcrimaţi de-a-lor sărăcie,
Îmbrăţişaţi de zori chiar dacă nu muncesc,
Cu parfumul florilor, ce-neacă astăzi Pământul.

Un Soare se aşează lent peste cărnuri,
Pe milioane de frunze otrăvite-n păcat,
Şi nu se-ntristează fugind de grele mirosuri,
Scoase din gurile celor, ce suflă spre El.

În Sinele lor sunt aruncate săgeţi de lumină,
Divine sclipiri rupte din puritate şi adevăr,
Miraculoase săgeţi ce-nvie conştiinţa etică,
In unele capete, ce şi-au pierdut Dumnezeul.

În adierea vântului se-alintă bogaţi şi săraci,
Respirând oxigenul Toamnei ce întreţine viaţa,
Uitând să mulţumească celui ce unge şi iartă,
Minţile şi inimile unor nebuni, ce-au ales moartea.

Pe pieptul Toamnei au viaţă astăzi şi morţii,
Morţii ce-au fost botezaţi în Hristos să trăiască,
Iertaţi de păcate şi umpluţi cu Duhul Sfânt,
Să respire mulţumitori şi răbdători în toate.

Nu există în această Toamnă răbdare,
Se moare pe capete din lipsă de iubire,
Se ţipă şi se sfarmă perechi îndrăgostite,
În ciocanul eului, nestins în ochii Dumnezeului.

Nu există lepădare de sine în această Toamnă,
Se trăieşte răzvrătit dispreţuind natura şi fraţii,
Născâdu-se din dispreţ Duhuri înfricoşătoare,
Laţuri nemiloase, pentru creştini şi-acest Pământ.

Nu există suficiente frunze înfricoşate de Domnul,
Să ţipe de dorul unei lumi schimbătoare în bine,
Să stăruie în rugăciuni pe spini şi trandafiri,
Din dragoste şi din iubire, pentru Cel Atotputernic.

Nu există dorinţă şi smerenie în această lume,
Atât cât s-acopere frumuseţea Toamnei ce doare,
Mirarea şi tăcerea Ei ce se scurge superb,
Peste toţi orbii şi nemulţumiţii, înlăcrimaţi de lucruri deşarte.

Nu există "Eu" doborâtor de frumuseţe şi dreptate,
Nu există Început şi Sfârşit în tot ce-a creat Dumnezeu,
Nu există prunc ori stea luminoasă să fie iertată
De se împotriveşte Celui ce a creat Timpul, şi buzele Toamnei.

Buzele Toamnei.... amare astăzi, de-atâta nemulţumire,
De-atâta neiubire gustată din fiecare pământean,
Ce se aruncă pe iarbă înlăcrimat şi frământat
De doruri şi dezamăgiri nepieritoare, simţitoare cuţite în cord.

Neistoviţi înfăptuim păcate... obosiţi suntem pentru slava
Celui ce iartă, şi iubeşte necondiţionat Universul.
Neistoviţi strigăm după cei plecaţi... obosiţi suntem în dragostea
Celui Mângâietor,
.... Trist, dar acesta este Adevărul.

poezie de Adelina Cojocaru (22 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Votează! | Copiază!