Poveste adevărată

Amurg englez, cu ceaiul translucid
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă

Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste

Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele

Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire

Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura
păzită-n somn de-un câine ciobănesc
visează-n leagăn primogenitura

Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă

Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrânul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează

Îl simte de prieten şi stăpân
ca mâine doar vor hoinări alături
vor umple vadul ciutelor cu fin
vor scutura pădurea de omături

Armurier şi gardă îi va fi
îi va aduce iepurii în gură
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!

Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească

Adie vântul reavăn în brocard
copilul doarme-n faguri de răcoare
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare

Amurg englez, contesa s-a trezit
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vânătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină

Nelămurită teamă fără rost
un porţelan de Sevres spart aiurea
un ochi zbătut, sau poate somnul prost
ori poate noaptea cotropind pădurea

Dar ce se-aude oare în donjon
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon
ce tragedie, Doamne, ne e dată?

S-a năpustit pe scări în sus, urlând
frânturi de rugăciune îşi îngaimă
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă

Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară

A tras cu sânge rece, de bărbat
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii

Erau întorşi spre ea, în chip ciudat
de parcă fiara aştepta răsplată
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată

Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?

Întredeschisă, uşa tremura
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa

Ca prin minune, pruncul este viu
nevătămat şi teafăr se arată
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată

Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit
zăcând un lup cu beregata ruptă
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă

Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine...

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (1987)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!