Ecoul din urmă
Imi pun costum albastru de omag
Intâlnind moartea ce cântă ca un mag
Si nebun la un dans de rochie o trag
Prin păduri de stejari și de fag
Printre brazi ce-mi cântă-n piept cu drag.
Ducând-o în cuibul meu-n frunte de munte
Rugând-o să sară-n prăpastie-nainte...
Si-oi veni și eu zâmbind cuminte
După ce-oi-nalța-n zbor cuvinte
De piatră ce-mi șad sarge prin minte.
Aruncate-n inimă precum termite
Ce tu, domnișoară,.. le pui în minte
In plăci de slove știute dinainte...
De toți pe aici cuvântate
Că ne năștem, să te-ntâlnim moarte!
Precum nici nu ai scrie o carte
Și-i cunosti finalul cu deșarte
Povestiri în lume ascultate,
Părând că aproapele e departe...
Și depărtarea doar o moarte!
Ce eu o simt, o altă prăpastie
De unde să te înalți cu grație
Dansând aici fără să-nfingi cuie,
Căci le bați-n a zborului feerie...
Cu a morții.. ecou de prăpastie.
Căci unde-nfingi se naște piatră
Ce nu-i a celui ce pare vatră...
Cu ața vietii e legată dură!
Ca o lumină moartă-n găură neagră
Ce-și absoarbe ecoul din urmă...
poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre moarte
- poezii despre înălțime
- poezii despre stejari
- poezii despre sfârșit
- poezii despre rochii
- poezii despre păduri
- poezii despre prăpăstii
- poezii despre negru
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.