Tragediile noastre ruseşti

Toate cântecele tale triste se întind pe pielea mea sărată.
Ferestrele tale albe de odinioară îmi sfâşie aproape adormind, şuierând
visul sovietic cu păpuşi şi cu urşi pictaţi în porţelan.

Visul de când eram copii amândoi, ascunzându-ne după perdele albe, dantelate
cu aceiaşi ciorapi albi, cu aceleaşi dulceţuri de căpşune
cu aceleaşi sărutări de la părinţi, grăbite ca bătaia aripii de flutur.
Dintr-un horn suspinau atipic fuioarele de fum
îmbălsămând cadavrul unui ceas prăbuşit la pământ
din ziua din care-am rămas fără timp
într-un pod prăfuit şi plin de poze vechi.

La fel de copil mă priveai în ziua când îmi năruia vântul poalele rochiei cu buline
pe acel tăpşan înalt şi plin de fân în care îţi sângera ultima rană
chiar înainte să-ţi laşi sufletul arestat de soldaţii inamici
ai bătrâneţii tale mult prea tinere...
Carul mare a căzut de pe cer, mai mic, în acea zi, deodată
eliberând stelele din cadranele lor strâmte
chiar de dinainte să răsară luna de-a binelea.
ne privea un singur Luceafăr, râzând ironic
cântând trist dintr-o chitară o melodie rusească mult prea tristă
care mă mai încearcă uneori astăzi, ca o clapă dezacordată la pianul
sub a cărui coadă ţi-ai ferecat într-o zi inima
şi mi-ai ascuns prematur ultima mea păpuşă de porţelan.

Ce era în capul nostru?
Lăsându-ne uşor degetele mici să alunece în paharele de vin dulce-amărui
din care am gustat prea devreme, poate că
sau poate că iubirea...
Poate că iubirea se plictisise de mere verzi şi de aroma portocalilor
din visările noastre calde de la gura sobei,
ascunzând în buzunare primul nostru bulgăre de nea
în a cărui lume ne topim acum.
Poate că iubirea îşi terminase concertul filarmonicii de flori,
în singura lună de primăvară cu care ne era dator
Pământul...

Te-aştept să fim din nou copii
Să ne întoarcem în aceeaşi casă albă cu scări care scârţâie
ca lemnul unei corăbii aproape scufundate;
Să vii cu aceiaşi ochi pe care ţi-i ştiu de pe atâtea Pământuri
din atâtea timpuri
de când dansau popoarele printre tunurile de război
de când era iarna – iarnă...
Să-mi spui o poveste de-a ta cu căpcăuni
de care-am să mă tem
din nou.

poezie de Marieva A. Demetrescu
Adăugat de Marieva A. Demetrescu
Votează! | Copiază!