Ucide-mă iar

A îngheţat întunericul în această noapte
doar aburii calzi mai acoperă cristalele
s-au revărsat apele de pe Styx
şi negrul s-a lăsat în lichid închis
esenţa nocturnă e străpunsă de pumnale
gheare sclipitoare ce aduc cerul mai aproape
stele albe se privesc ca prin oglindă
văzându-şi ochii noi şi reci care stau la pândă,
cum umbrele se întind strivindu-le imaginea plăpândă.
În diamante carbonizate degete fine încearcă
iar şi iar să spargă pereţii ce nici nu vor a se clinti
până când stigmatizate se opresc să guste durerea,
dovada incontestabilă că încă mai sunt vii, dureros de vii…
carcasa îşi cere dreptul la viaţă, înfometată şi însetată
incapabilă să se adapteze, inexistenţa să o savureze
scurgându-i-se prin vene ca un elixir iar fibrele să-i fie hrănite,
sleită însă de ultimele puteri se prăbuşeşte inertă
când nectarul izbăvitor curge prin ea însăşi.
Ce înseamnă o mână fără de întreg
sacrificiul unei părţi pentru ca existenţa să continue…
Nesătui dinţii rup pielea, macină prin muşchii morţi
oprindu-se la fel de înfometaţi într-un zid de oase
halucinaţiile au încetat pentru ca ochii să vadă cu claritate realul
artere secţionate, sângele ţâşnind din fiecare celulă.
Gura acum însetată tânjeşte după lichidul pierdut
căci conştiinţa rămâne trează până la ultima picătură
străpunsă până în adâncuri de o acută durere a necesităţii.
În jurul ei fluidul cald îşi topeşte o posibilă scăpare
dar e prea târziu pentru acest trup învăluit în negru.

Dezbrăcat de material sufletul încearcă să se înalţe
izbindu-se cu furie de propria imagine adormită
totuşi oglinzile îl reflectă mereu înapoi în închisoarea imaterialului.
Deşi vechile dorinţe au încetat, o nouă durere metafizică
îl cuprinde, limitarea îl sugrumă pentru eternitate
orb la tot ce-l înconjoară, doar sângele mai sclipeşte
Păstrat şi el pentru veşnicie, ca sufletul în el să se înfigă
iar cenuşa-i inexistentă să vadă lumina zilei.

poezie de Valentin Cojocaru
Adăugat de Riana Sardau
Votează! | Copiază!