Scrisoarea

Am tot zis că o să-ţi scriu, dar mereu am amânat,
că am sufletul pustiu şi de gânduri frământat.
N-am să-ţi cer şi nici să-ţi dau, vreau numai să mă asculţi,
c-un prieten vreau să stau că duşmani îmi sunt prea mulţi,
au comportament de turme, umblă cu jalbe şi pâre,
unii-n viaţă lasă urme, alţii mâzgălesc doar dâre,
unii au noroc prea mult, alţii-au ghinion destul,
unul se crede prea cult, altul este prea fudul.
Doar Celui de Sus Îi cer ca să fie Bun şi Drept,
tu să fii plin de mister, eu să fiu mai înţelept,
tu eşti bun, neaoşă-ţi vorba, nu te-neci că ştii înotul,
dar te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul,
lasă ura şi mânia, ducă-se-n pustii de-acum,
poţi să-ţi pui în cui mândria că din foc a rămas scrum,
nu te da cocoş de munte, fii păun împărătesc,
uită de patimi mărunte ce gândul îţi iscodesc,
nu vreau să mă cert cu tine, nu mai e timp de-mpăcare,
din greşeli înveţi ce-i bine când suferinţa e mare,
respirăm ce-i poluat, cu-apă chioară ne-mbătăm,
turnăm otravă-n ficat, pe-alţii pretind să-nvăţăm,
la vecini, necunocuţi, cerşim respect cu-mprumut,
de ciulini ne-mpiedicăm, buzna dăm ca de-nceput,
ca-ntâia oară iubim, la plecare să nu plângi,
când în viaţă pătimim, la final tot lacrimi strângi.
Unde nu îţi fierbe oala nu e bine să-ţi bagi nasul
că-ntr-un colţ din Univers Stăpânul îşi drege glasul.
Fii sfiit să poţi pricepe mersul melcului şi-al broaştei,
lasă-i pe-alţii înainte şi din urmă recunoaşte-i.
De se-ntinde mult, se rupe ţiitura şi sudura
când nu mai are idei "dovleacul" se dă de-a dura.
Nu e om să nu greşească cu fapta sau vorba slută,
pe jumătate-i iertată greşeala recunoscută.
Dacă simţi că ai greşit e bine să-ţi ceri iertare,
dai mândria pe merit, de ruşine nu se moare.
Oamenii se împrumută pe-acest mioritic plai,
dar să-napoieze uită, ia să dai să vezi cum n-ai.
Am dat cu-mprumut la unul, amărât, ca vai de lume,
şi-a-ndreptat spre mine tunul, ponegrindu-mi neam şi nume.
Din răsplata ce-am primit, ca dar de recunoştinţă,
am ajuns un pricopsit cu ură şi rea credinţă.
Nu-i nebun cel care cere, ţopăie şi e vioi,
când primeşte e-o plăcere, dar uită să dea-napoi.
Sunt sătul de-atâta bârfă, parcă n-avem nimic sfânt,
insomnia e o târfă ce mă trage spre mormânt.
Cât s-ar bucura duşmanul să mă vadă putrezit,
ar sta beat şi ar da banul, dar tot n-ar fi mulţumit,
s-ar deda la invective faţă de-un apropiat,
n-ar avea alternative şi ar umbla căpiat.
Când vorbeşte-şi pune mască s-ascundă hidosu-i chip,
de-l vezi zici că-i gură-cască teleghidat de un cip.
N-are limită la ură, m-ar mânca dac-ar putea,
veninos peste măsură, slugă pentru el m-ar vrea.
Dar viaţa le aranjează, pentru toate e-o răsplată:
faci bine, eşti om de vază, de faci rău, plăteşti odată.
Când o veni cea cu coasa şi pe mătură călare,
cheltui tot, poţi să-ţi vinzi casa, nu mai ai nicio scăpare.
Cea mai mare tragedie e să pierzi lupta cu viaţa,
din morţi nimeni nu învie, îşi face de cap Paiaţa.
De vreo săptămână moartea în mine sălăsluieşte,
ultima filă din cartea unde mă zbat ca un peşte.
Ce e viaţa? Ce e moartea? Decât o realitate!
Răsfoindu-i toată cartea ajung la fatalitate.
Este doar o răfuială şi-un cont închis cu trecutul
şi nu-ncape îndoială că-n răboj e scris pierdutul.
La Corabia când plouă unii cântă, alţii-njură,
primii se trezesc pe rouă, ceilalţi din băutură.
La final, tot ce contează, semn că n-am trăit degeaba,
copiii ne copiază şi ca noi vor face treaba.
Judecă şi socoteşte, dar fii calm şi răbdător,
nici ogorul nu rodeşte dacă nu-i lucrat cu spor.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!