Rugă

sunt prea obosit, Doamne
cărările prin care azi mai trec, sunt răni adânci
stau rezemat de un ciot de speranţă
căutând zadarnic o fărâmă de soare
strâng în palme durerea
împart zilele, cum să mă regăsesc
sunt atât de obosit
mâinile au crescut lungi, pasul e greu
mă apasă noaptea
sunt o apă ce curge sub pleoape
Doamne, ştii cât am îmbătrînit
cu fiecare pas sunt tot mai alb, mai pur, mai gol
aveam nrvoie acută să respir, uitasem să deschid fereastra sufletului
eram o acvilă de foc
aripile mă ardeau
adunam lumina între pleoape
în neliniştea cuvântului rămas
cu mâinile împleteam scări către cer
căutam în atingeri lacrima sufletului
aşezam zările una peste alta
cu speranţa a mă întâlni
coboram apoi în larg
plecând din ţara care nu mai e
semănam cuvinte în arşiţa cerului
priveam cu ochii înecaţi în primăveri
păşeam pe drumuri uitate, deşarte
eram un fluture în bătaia luminii
alteori făceam noaptea cu palmele
lunecând în uitare
atunci s-a făcut ziuă
pe ţărm zidisem o biserică
turlele sprijineau cerul, să nu plângă
dimineaţa agăţam muguri de boltă
vă rog să vă descălţaţi la intrare, de ochi
să ascultaţi bătăile de inimă ale cerului
când veţi pleca
purtând în braţe pruncul adevărului
vei înţelege neştiutul
Doamne, sunt tot mai bătrân
număr ani când râdeam, când vorbeam, când visam
a rămas lacrima, o picătură roşie în simfonia albului
înmuguresc bătrân
spijinind fruntea de o lume nenăscută

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!