Pe scara împlinirii

Cerul îmbie norii-n catarge adormite,
Sleind cu opalin albastrul moale, şters,
Cărările îşi suflă vânt în bătăturile trudite,
Cercând a-ncetini ireversibil mers...

Căzută-n lăcomia ruginii, osânda înrăită,
Cu verdele răscopt hrăneşte coase de regres,
Se zbate galbenul în păpădia răzvrătită,
A înfrunta eroic, torid, al razelor exces...

O secetă trezită din marea hibernare
Ascute ţipăt frunzei, să umple al meu vers
Şi-mi redeschide rana de-ndurare
Din irealul de-a opri, de august, ghes...

Brăzdează nostalgia regrete noi pe faţă,
Cât palma-i plămădeşte-un vers de alinare,
Urcând pe foaie această sfântă dimineaţă,
Ce-şi flutură, cerceii vechi, a destrămare...

Şi cum mă biciuiesc, să ţin în frâu mirarea,
Că nestatornicia timpului sporeşte-n vers,
Îmi-e ruşine-a scrie... dar şi destrămarea
Mângâie ochiu'-mi, decojindu-i stres...

Nu că mă tem să-ndur-al brumelor măcel,
Jelindu-i verii nopţile avide de iubire,
Când ştiu că orice ruinare e-un fuscel
Pe, lungă, scara împlinirii spre desăvârşire.

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!