Portret retoric

Cândva, am fost o casă de bilete
Înspre destine roz şi violete
De zori promiţători cu-amurguri inerente,
În care se-ofileau mâglisitor culorile
Landşaftului de nonvalori pe care sângerau valorile...
Am devenit apoi o streaşină, cu uzuri iminente,
Pe care sforăiau din când în când ciorile
Din culorile nopţilor cu ciocuri proeminente,
Ce-mi ciuguleau devastator toate bunurile...
Dar ţineam totuşi piept tăiosului vânt din pădurile
Uitate, în care cântau înduioşător privighetorile,
Fiindcă-n mine creştea un vultur lungindu-şi aripile
Spre Soarele alb ce-aprinde zorile,
Un vultur cu ochi mistici, ţintind comorile
Ce eu n-am ştiut nicicând să le preţuiesc.
Acum sunt călător spre-un destin minunat, ce-l doresc
Absolut, într-un fel absurd şi prostesc...
Spre-acolo biletul mi-e gratis dar pălesc şi pălesc
Zdrobit sub un preţ ce n-am ştiut să-l plătesc...
Acum l-aşi plăti hotărât dar nu pot, obosesc
Năduşit sub nori noduroşi şi-amărui
Opăriţi într-un soare răpus în gălbui...
În esenţă-s un bun... un bun de nimic oferit nimănui,
Un bun ce-ar da tot dar totul e nu-i
Decât un nimic însemnat sub ceru-albăstrui!
Dar vulturul creşte prin mine şi-i mare,
Se 'nalţă voios, ţinteşte spre Soare
Prin raze ce-absorb tot spectru-n splendoare,
Mistuind nimicul ignorant ce pare
Să obţină un statut minunat, prin iertare,
Deşi, n-a avut nicidecum, nici nu are
Vreun merit tangibil ori calităţi similare...
Sunt tăciune încins în scrum lepădat,
Ce-aspiră la vântul momentului dat...
Un spectru de mistic jinduind un cândva minunat,
Infinit regăsit dintr-un timp limitat,
Un nimic renăscut pentru un scop relevant...
Convins de ce sunt... Şi ştiind că ce-am fost s-a uitat
M-arunc spre 'nainte într-un duh şi exalt,
Exalt, da! Exalt jinduind la marele asalt
Căci iată-s un vultur purces din Divin şi chemat în Înalt.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Sandu Gabor
Votează! | Copiază!